Capitolul 1 – Saint-Germain intră în acţiune.
Aproape în acelaşi timp cu evenimentele ce se desfăşurau în căsuţa de sub copaci, adică în jurul orei patru a dimineţii, în misterioasa alcătuire de case, străduţa Rezervoarelor, contele du Barry visa la moartea rivalului său, cavalerul d'Assas.
În felul acesta, în timp ce femeia, care făcea parte din extrem de ciudata cabană, desfăşura toate farmecele şi vicleniile pentru a cuceri simţurile şi, de ce nu, inima regelui, bărbatul se pregătea să ucidă…!
La începutul serii, chiar la căderea întunericului, un bărbat înfăşurat cu grijă în faldurile ample ale mantalei intra pe străduţa Rezervoarelor.
Mergea de-a dreptul, fără ezitare, spre casa domnului Jacques.
Bărbatul era contele de Saint-Germain, care, după şedinţa de magnetism de la Paris, se aruncase în trăsură.
Pe tot drumul până la Versailles dormise, dacă nu liniştit, măcar profund. Contele îşi impusese să doarmă, – şi dormea!
Poate că ar fi cazul să facem aici puţină teorie despre magnetism; noi lăsăm cititorului dreptul de a crede sau de a nu crede în magnetism, invitându-Hn acelaşi timp să consulte asupra acestui subiect uimitoarele lucrări ce se desăvârşesc în zilele noastre, iar o vizită la un spital psihiatric i-ar putea convinge şi pe cei mai sceptici.
În ceea ce ne priveşte, noi vom prelua, fără alte comentarii, toate mărturiile care au ajuns până ia noi, privitoare la acel bărbat extraordinar care a fost – şi se pare ea mai este – contele de Saint-Germain.
Şi fără s-o mai lungim, trecem la expunerea faptelor…
Sunt ciudate – dar relevante…
La ivirea primelor case din Versailles, vizitiul îl trezise pe Saint-Germain, apoi îşi continuase drumul.
Contele îşi oprise trăsura în piaţa castelului său, mai exact, pe esplanada ce cu timpul devenise ceea ce numim astăzi piaţă. Şi pornise pe jos spre străduţa Rezervoarelor.
„Numai de-aş ajunge la timp!” – îşi zicea el, neliniştit.
Dar nimic nu lăsa să se vadă că ar fi îngrijorat: Saint-Germain păstra acea aparenţă de răceală pe care şi-o impunea chiar şi când era singur.
Bătu la uşa domnului Jacques.
Ca de obicei, la început se deschise o ferestruică, apoi şi uşa. În cadrul uşii apăru un lacheu.
— Ce doriţi? îl întrebă scurt lacheul, încercând să-i vadă chipul.
— Aş dori să-i vorbesc domnului cavaler d'Assas, spuse simplu Saint-Germain.
— În cazul acesta, aţi greşit adresa, domnule; persoana de care vorbiţi nu locuieşte aici… vedeţi mai încolo.
După care lacheul închise uşa.
Brusc, contele de Saint-Germain întinse braţul spre uşă, fără s-o atingă.
Lacheul se opri scurt din mişcarea ce-o făcea pentru a o închide.
Un fel de groază îi schimonosea chipul.
Era ca paralizat.
— Ce-i cu dumneata, prietene? îi întrebă Saint-Germain.
— Nu ştiu… cred că… mor… mă sufoc… oh…!
— Haide, liniştiţi-vă şi mai ales, nu strigaţi… eu pot, mai bine decât oricine, să vă vindec de răul ce v-a lovit ca un trăsnet…
— Dumneavoastră… ah!… ajutaţi-mă!… horcăia nefericitul…
— Sunt medic, spuse Saint-Germain, un medic vestit: Vreţi să vă descriu simptomele bolii?… aşa puteţi să-mi judecaţi priceperea…
— Mă sufoc… mor… aveţi milă!… ajutaţi-mă…!
— Deci: vi se pare că aveţi un cerc de foc în jurul capului…
— Da, da!… mă arde…!
— Şi, în piept, o gheară care vă strânge…
— Da, da!… mă sufoc…
— Nu vă puteţi mişca…
— Da, sunt împietrit.
— Cunosc răul de care suferiţi şi am leacul la mine…
— Daţi-mi-l! Vă implor, daţi-mi-l!
— Imposibil… Într-o clipă, nu veţi mai putea vorbi; în cinci minute veţi fi mort…
Lacheul încercă să scoată un ţipăt.
Dar, cum îi spusese teribilul vizitator, nu mai putea!… Toate simptomele pe care i le descrisese Saint-Germain erau tot mai evidente, pe măsură ce acesta le enumeră.
Nu se îndoia că era pe punctul de a-şi da duhul.
— Conduceţi-mă în casă, reluă Saint-Germain, faceţi în aşa fel ca să nu fiu văzut de nimeni şi mă oblig să vă vindec: în câteva clipe veţi fi la fel de viguros ca înainte de atac. Haideţi, grăbiţi-vă, căci nu am timp de pierdut aici, dacă spuneţi că cel pe care-l caut nu locuieşte în această casă. Mă lăsaţi să intru?
— Da, îi răspunse lacheul, fără să se mire că îi revenise vocea.
— Conduceţi-mă la el, îi zise Saint-Germain, întinzându-i mâna.
Şi fără să se mire şi de faptul că putea să-şi mişte membrele, lacheul îl luă de mâna pe Saint-Germain şi, închizând uşa, îl conduse în pavilionul din stânga – cel în care locuia d'Assas.
— Acum du-te! îi zise contele, iar, dacă domnul Jacques te întreabă cine a bătut la uşă, răspunzi că a fost un trecător care a greşit adresa. Nu-i aşa, amice?
— Da, stăpâne! zise lacheul.
— Poţi pleca. Am să te aştept aici.
Lacheul nu părea surprins că necunoscutul îi vorbea de domnul Jacques. Găsea natural faptul că acesta îi dădea ordine. Nu-şi mai amintea de răul care-l cuprinsese fulgerător. Cum nu-şi mai amintea nici că medicul, sau cel ce-şi spunea aşa, ar fi trebuit să-l vindece.
