Era numit, pur şi simplu, hanul Pré. Asta era prea de-ajuns, deoarece era la fel de vestit, de frecventat şi la modă ca şi celălalt han faimos, hanul Déviničre. Şi nu era un singur parizian care să nu ştie că „Pré” despre care era vorba, desemna vestitul şi legen-darul Pré-aux-Clercs1, în centrul căruia se afla.
După ce ai trecut de zidurile ce înconjoară Parisul, fie pe la poarta Nesle, fie pe la poarta Buci, în momentul când ajungi în dreptul străzii Seine, care în acel timp începuse să se populeze, dai de un drum îngust. Hanul era singura construcţie înălţată la marginea acestui drumeag strâmt, desfundat, mocirlos iarna, plin de praf vara şi care, pe stânga, mărginea mănăstirea Saint-Germain-des-Prés, iar pe dreapta, câteva pajişti cam jumulite.
Aceste pajişti, pe care creşteau din loc în loc ulmi şi stejari seculari sau pomi fructiferi, alcătuiau faimosul Pré-aux-Clercs. Drumeagul se numea Chemin-aux-Clercs. Mai târziu a căpătat numele de strada Colombier, iar acum, pur şi simplu, strada Iacob. Hanul Pré se afla la capătul drumeagului Chemin-aux-Clercs, nu departe de alt drum, numit Saint-Pčre, după numele unei mici capele aflată la capătul celălalt al drumului. Şi acest drum a devenit mai târziu strada Saint-Pčres.
Văzut de afară, hanul părea o mică fortăreaţă, având în vedere locul singuratic şi faptul că încăierările din împrejurimi erau frecvente.
În ziua în care începe povestirea noastră, 5 mai 1560, pe Chemin-aux-Clercs – ca de altfel în toate zilele – era un du-te-vino neîntrerupt de oameni care intrau ori ieşeau din hanul amintit. Perechile de îndrăgostiţi se adăposteau sub boltele de verdeaţă din grădina din spatele hanului, în timp ce singuraticii se îngrămădeau în sala comună.
În momentul în care intrăm în han, acesta era plin de clienţi. Pe acea vreme, se supa la ora cinci şi cum era aproape ora şase, majoritatea terminaseră de mâncat şi bine dispuşi de felurile gustoase şi vinurile alese, făceau o gălăgie infernală.
Pe pragul uşii de serviciu apăru o tânără de aproape şaptesprezece ani, de o frumuseţe de vis, plină de viaţă şi graţioasă, cu nişte ochi negri, în acelaşi timp îndrăzneţi şi tandri, poznaşi şi inocenţi. Purta cu o uşurinţă care trăda obişnuinţa, cochetul şi sclipitorul costum al ţărăncuţelor din Bergam.
Uşa, pe pragul căreia apăruse, se afla pe peretele din fundul sălii, la câţiva paşi de un cămin uriaş. În unghiul făcut de cămin cu peretele se afla o masă plină cu bunătăţi, masă la care erau aşezaţi doi bărbaţi. Unul dintre aceştia, înzestrat cu un bust de Hercule, se afla cu spatele spre uşă, celălalt cu faţa. Acesta din urmă era un gentilom de aproape treizeci de ani, frumos şi elegant îmbrăcat. Ca şi când perdeaua de frunziş, în spatele căreia se adăpostea, nu-i era de-ajuns, îşi păstrase mantaua în care se înfăşurase. Şi numai drept urmare a unei mişcări grăbite şi neglijente, un observator ar fi putut zări sub mantaua care se desfăcuse o clipă un costum bogat, de mătase şi catifea. Din colţul său, sigur că nimeni nu-l supraveghează, el însuşi urmărea cu o atenţie deosebită şi cele mai mărunte gesturi ale unui tânăr senior care mânca de unul singur, la câteva mese mai încolo. Din când în când, în timp ce-l observa, în ochii săi apăreau fulgere de o ferocitate înspăimântătoare. Şi atunci, cu un gest mecanic, îşi netezea vârful mustăţilor cu degetele-i nervoase.
Încă înainte de a intra, tânăra remarcase acest personaj. O umbră de nelinişte trecu peste faţa ei tânăra şi proaspătă şi, fără să-şi dea seama, căută să se retragă. Totuşi, curioasă, se aplecă înainte pentru a vedea persoana căreia îi era adresată acea privire veninoasă şi atunci zări pe tânărul senior care fără să ştie, devenise ţinta urii gentilomului. Curajoasă, îşi reprimă teama şi intră hotărâtă, cu un gest de sfidare.
Apariţia sa a fost salutată cu strigăte de bucurie, izbucnite din toate colţurile sălii:
— Fiorinda, prezicătoarea!
— Fiorinda cea frumoasă!
— Răutăcioasa Fiorinda!
— Cinste vouă, nobili seniori! strigă ea veselă.
Şi foarte calmă şi stăpâna pe ea, începu să treacă printre acei bărbaţi cu figurile însufleţite de aburii vinurilor generoase şi în ochii cărora se citea dorinţa, în atitudinea ei naturală, de o indiferenţă supremă, nimeni n-ar fi găsit nici cea mai mică urmă de cochetărie. Tuturor le era clar că pentru ea nu existau decât în calitate de clienţi. Singura ei grijă era aceea de a-şi îndeplini cinstit meseria de pe urma căreia trăia şi această meserie era de a prezice viitorul, după o examinare rapidă a mâinii clientului.
