Adele şi prietenii
— Cine e?
— Nu ştiu! E prima dată când vine, răspunse Adele, suflând fumul ţigării.
Renunţă fără grabă la poziţia picior peste picior, îşi aranjă puţin părul la tâmple şi se privi în una dintre oglinzile care acopereau pereţii sălii, ca să se asigure că nu i se stricase machiajul. Stătea pe o banchetă acoperită cu catifea grena, în faţa unei mese pe care se aflau trei pahare cu vin de Porto. Avea un tânăr în stânga şi altul în dreapta.
— Îmi daţi voie, băieţi?…
Le adresă un zâmbet amabil, confidenţial, se ridică şi, legănându-şi şoldurile, traversă sala ca să se apropie de masa celui care abia venise.
Cei patru muzicanţi, la un semn al patronului, acompaniară cu vocea sunetul instrumentelor. O singură pereche dansa: o femeie de-a casei şi un dansator profesionist. Şi, ca aproape în fiecare seară, stăruia o impresie de gol. Sala era prea mare. Oglinzile aplicate pe pereţi prelungeau şi mai mult perspectiva, întreruptă doar de banchetele roşii şi de marmura alburie a meselor.
Cei doi tineri, părăsiţi de Adele, se apropiară unul de celălalt.
— E fermecătoare! spuse oftând Jean Chabot, cel mai tânăr, care se prefăcea că priveşte vag sala printre pleoapele pe jumătate închise.
— Şi ce temperament! adăugă prietenul său Delfosse, care se sprijinea pe un baston cu măciulie de aur.
Chabot avea, probabil, vreo şaisprezece ani şi jumătate. Delfosse, mai slab, cu trăsături neregulate şi o sănătate şubredă, nu avea mai mult de optsprezece ani. Dar amândoi ar fi protestat cu indignare dacă li s-ar fi spus că nu erau plictisiţi de toate plăcerile vieţii.
— Hei, Victor! se adresă cu familiaritate Chabot chelnerului care trecea. îl cunoşti pe tipul care a intrat adineauri?
— Nu! Dar a comandat şampanie…
Apoi adăugă, aruncând o privire plină de subînţelesuri:
— Adele se ocupă de el!
Şi trecu mai departe cu tava în mână. Muzica se opri un moment, apoi continuă pe un ritm de boston. Patronal, la masa clientului serios, desfăcea el însuşi sticla de şampanie, ţinându-i gâtul cu un şervet.
— Crezi că o să închidă târziu? întrebă Chabot cu o voce şoptită.
— Două…, două şi jumătate…, ca totdeauna!
— Mai luăm ceva?
Erau nervoşi. îndeosebi cel mai tânăr, care se uita la fiecare pe rând, cu o privire prea fixă.
— Câţi ar putea să fie?
Dar Delfosse dădu din umeri şi răspunse agasat:
— Taci odată!
O vedeau pe Adele, aşezată aproape în faţa lor, la masa clientului necunoscut care comandase şampanie. Era un bărbat de vreo patruzeci de ani, cu părul negru şi pielea mată, un român, un turc, ceva de felul ăsta. Purta o cămaşă de mătase roz. în cravată strălucea un briliant mare.
Nu era deloc atent la dansatoarea care îi vorbea râzând şi aplecându-se peste umărul lui. Când îi ceru o ţigară, el îi întinse o tabacheră din aur şi continuă să privească în gol. Delfosse şi Chabot nu mai vorbeau. Se prefăceau că îl privesc pe străin cu dispreţ. Şi totuşi, îl admirau foarte tare! Nu pierdeau nici un detaliu. Studiau felul în care era înnodată cravata, croiala costumului, ba chiar şi gesturile bărbatului care bea şampanie.
Chabot purta un costum de gata şi pantofi pingeliţi de două ori. Hainele prietenului său, dintr-un material mai bun, nu i se potriveau.
Este adevărat că Delfosse avea umerii înguşti, un piept rahitic, o siluetă nedefinită de adolescent care a crescut prea mult.
— Încă unul!
Draperia de catifea care acoperea uşa de la intrare se dădu într-o parte. Un bărbat întinse melonul băiatului de la uşă şi rămase un moment în loc, parcurgând sala cu privirea. Era înalt, greoi, masiv. Avea o expresie indiferentă şi nici măcar nu îl ascultă pe chelnerul care îi recomanda o masă. Se aşeză la întâmplare.
— Bere?
— Avem doar bere englezească… Stout, pale-ale, scotch-ale?…
Bărbatul dădu din umeri, indicând astfel că îi era complet indiferent.
Animaţia era aceeaşi ca înainte şi ca în fiecare seară. O pereche dansa pe ring; muzica pe care o percepeai, până la urmă, ca pe un zgomot de fond; un client pus la patru ace juca pocher cu patronul la bar.
Adele stătea la masa unui bărbat care nu-i acorda în continuare nici o atenţie. Atmosfera unui local de noapte dintr-un orăşel oarecare. La un moment dat, trei bărbaţi chercheliţi ridicară draperia. Patronul dădu fuga spre ei. Instrumentiştii se întrecură pe ei înşişi. Dar beţivanii plecară şi hohotele lor de râs se pierdură în depărtare.
Pe măsură ce timpul trecea, Chabot şi Delfosse deveneau tot mai gravi. Ai fi zis că oboseala le săpa trăsăturile, conferind tenului lor o nuanţă plumburie, adâncindu-le cearcănele de la ochi.
— Zi, tu crezi? întrebă Chabot atât de încet, încât însoţitorul său mai curând ghici decât îi auzi vorbele.
Nici un răspuns. Degetele băteau uşor darabana pe marmura mesei.
Sprijinită de umărul străinului, Adele arunca din când o privire către prietenii ei, fără să-şi piardă aerul vesel şi dezmierdător.
— Victor!
— Plecaţi deja?… O întâlnire?
Dacă Adele luase un aer dezmierdător, el făcea acum pe misteriosul, pe nervosul.
— Restul achităm mâine, Victor! Nu avem bani mărunţi…
— Bine, domnilor!… Bună seara, domnilor!… Ieşiţi pe-acolo?…