O corvoadă.
Prima luare de contact între comisarul Maigret şi mort, cu care avea să trăiască într-o intimitate cum nu se poate mai derutantă timp de săptămâni întregi, a avut loc în ziua de 27 iunie 1930, în împrejurări banale, penibile şi imposibil de uitat.
Imposibil de uitat mai ales pentru că, de o săptămână. Poliţia Judiciară primea notă după notă anunţând sosirea la Paris a regelui Spaniei în ziua de 27 şi amintind măsurile ce trebuiau luate în astfel de cazuri.
Numai că directorul Poliţiei Judiciare se afla la Praga, unde lua parte la un congres cu tema ‘Poliţia ştiinţifică’. Directorul adjunct, care avea un copil bolnav, fusese nevoit să plece la vila lui de pe coasta normandă.
Maigret era cel mai vechi dintre comisari şi trebuia să se ocupe de toate, pe o căldură sufocantă, cu efectivele reduse la minimum din cauza concediilor estivale.
Tot în ziua de 27 iunie, în zori, pe strada Picpus, o negustoreasă de mărunţişuri a fost găsită asasinată.
Pe scurt, la nouă dimineaţa, toţi inspectorii disponibili plecaseră la gara Bois-de-Boulogne, unde era aşteptat să sosească suveranul spaniol.
Maigret ceruse să fie deschise uşile şi ferestrele şi, din cauza curentului, uşile se trânteau cu zgomot, iar hârtiile zburau de pe birouri.
La nouă şi câteva minute sosea o telegramă de la Nevers:
Emile Gallet, comis-voiajor, domiciliat la Saint-Fargeau, Seine-et-Marne, asasinat în noaptea de 25 spre 26, la Hotelul Loara din Sancerre. Multe detalii ciudate. Rugăm anunţaţi familia pentru recunoaştere cadavru. Dacă se poate, trimiteţi inspector de la Paris.
Maigret fu nevoit să se ducă el însuşi la Saint-Fargeau, localitate situată la treizeci şi cinci de kilometri de capitală şi de a cărei existenţă nici măcar nu ştia cu o oră mai înainte.
Nu ştia la ce oră avea tren. Când ajunse la gara Lyon, află că un tren local pleca tocmai atunci; o luă la fugă şi reuşi să sară pe treapta ultimului vagon.
Era lac de transpiraţie. Corpolent cum era, petrecu restul călătoriei trăgându-şi răsuflarea şi ştergându-şi năduşeala.
La Saint-Fargeau, coborî numai el din tren şi rătăci câteva minute bune pe asfaltul înmuiat al peronului până când dădu peste un impiegat.
— Domnul Gallet?… La capătul aleii centrale a parcelelor pentru case… Vila are o placă pe care scrie Les Marguerites… De altfel, aproape că e singura construcţie terminată…
Maigret îşi scoase haina şi îşi puse o batistă sub pălărie ca să-şi protejeze ceafa, pentru că aleea cu pricina era lată de vreo două sute de metri şi practicabilă doar pe mijloc, unde nu era nici cel mai mic petec de umbră.
Soarele avea o culoare tristă, arămie. Muştele înţepau furioase, anunţând furtuna.
Pe drum nu era nici ţipenie de om să mai înveselească peisajul şi să ofere informaţii călătorului.
Terenul cu parcele de construit nu era altceva decât o pădure mare care făcuse probabil parte dintr-un domeniu seniorial. Doar că se trasase o reţea de alei geometrice, cum ai face cu maşina de tuns iarba şi fuseseră întinse cablurile electrice care aveau să aducă lumina în viitoarele locuinţe.
Totuşi, în faţa gării fusese amenajat un părculeţ, cu bazine din mozaic şi jeturi de apă. Pe o baracă din scânduri se putea citi: Birou de vânzare a terenurilor. Alături se vedea un plan, pe care aleile pustii aveau deja nume de oameni politici sau de generali.
La fiecare cincizeci de metri, Maigret îşi scotea batistă ca să-şi şteargă transpiraţia, apoi şi-o aşeza iar pe ceafă, care începuse să se înroşească.
Vedea, ici şi colo, construcţii abia începute, schele pe care zidarii le părăsiseră probabil din cauza căldurii.
La cel puţin doi kilometri de gară, descoperi Les Marguerites, o vilă în stil vag englezesc, cu ţiglă roşie, cu o arhitectură complicată şi un zid rustic care despărţea grădina de ceea ce, pentru câţiva ani, avea să rămână încă pădure.
Prin ferestrele mari de la primul etaj, zări un pat cu o saltea strânsă în două. Cuverturile fuseseră scoase la aerisit pe pervazul ferestrei.
Sună. O servitoare de vreo treizeci de ani, care se uita saşiu, îl privi mai întâi printr-o ferestruică şi, până se hotărî să-l deschidă, Maigret îşi îmbrăcă haina.
— Cu doamna Gallet, te rog!
— Cine o caută?
Dar o voce din interior întrebă:
— Ce s-a întâmplat, Eugenie?
Şi doamna Gallet apăru în persoană în capul scărilor de la intrare, aşteptând, cu bărbia în sus, explicaţiile intrusului.
— Vă cade ceva! Remarcă ea nepoliticoasă când comisarul îşi scoase pălăria, uitând de batistă, care alunecă pe jos.
Se aplecă să o ia, mormăind ceva imposibil de înţeles şi se prezentă:
— Comisarul Maigret, de la Brigada Mobilă numărul unu. Aş vrea să vă spun câteva cuvinte, doamnă…
— Mie?
Apoi întoarse capul spre servitoare:
— Tu ce-aştepţi?
Maigret era acum lămurit în privinţa doamnei Gallet. Era o femeie la vreo cincizeci de ani, de-a dreptul dezagreabilă. În ciuda orei, a căldurii, a izolării vilei, îmbrăcase deja o rochie de mătase mov şi niciunul dintre firele părului cărunt nu ieşea din alinierea rigidă. Iar gâtul, corsajul şi mâinile erau pline de lanţuri de aur, de broşe şi de inele zornăitoare.
Doamna Gallet păşi cu regret în salon în urma vizitatorului. Trecând pe lângă o uşă întredeschisă, Maigret aruncă o privire într-o bucătărie albă, unde străluceau ustensile şi vase de aramă şi aluminiu.
