Capitolul 1
Când ne uităm la peşti printr-o perdea de apă care nu permite nici un contact între ei şi noi, îi vedem stând mult timp nemişcaţi, fără motiv, apoi, dintr-o fremătare a înotătoarelor, deplasându-se puţin mai departe pentru ca, din nou, să aştepte.
Cu acelaşi calm, tot parcă fără motiv, tramvaiul 13, ultimul „Bastilia-Créteil”, îşi târa luminile gălbui de-a lungul cheiului Carričres. La colţul unei străzi, lângă un felinar verde, vru parcă să oprească, dar taxatorul îşi agită clopoţelul, făcându-l să accelereze spre Charenton.
În spate, cheiul rămânea pustiu şi încremenit, ca un peisaj de pe fundul apei. În dreapta, şlepurile pluteau pe canal luminate de razele lunii. Un fir de apă se scurgea dintr-o vană prost închisă a ecluzei, stârnind singurul zgomot ce se auzea sub cerul mai calm şi mai adânc decât un lac.
Două cârciumi rămăseseră deschise, faţă în faţă, fiecare la un colţ de stradă. Într-una, cinci oameni jucau cărţi, alene, fără să vorbească. Trei purtau şepci de marinar sau de pilot, iar patronul, în cămaşă, stătea la masa lor.
În cealaltă cârciumă erau doar trei oameni, dar nu jucau cărţi. Stăteau la o masă şi se uitau visători la păhărelele de rachiu de drojdie. Lumina era chioară şi trăgea la somn. Patronul, care avea mustaţă neagră şi purta un tricou albastru, căsca din când în când înainte să întindă mâna după pahar.
În faţa lui stătea un bărbat mic de statură, năpădit de un păr des şi gălbui ca fânul. Era trist sau amorţit, poate beat? Irisurile, deschise la culoare, îi pluteau parcă într-o apă tulbure şi, uneori, dădea din cap ca şi cum ar fi încuviinţat ce-şi spunea în sinea lui, în timp ce vecinul lui, tot marinar, îşi lăsa privirea să rătăcească afară, în noapte.
Timpul se scurgea în linişte, nu se auzea nici măcar bătaia unui orologiu. După cârciumă se înşira un rând de coşmelii înconjurate de grădiniţe, dar toate aveau luminile stinse. Apoi, la nr. 8, se înălţa o casă cu şase etaje, singură, veche deja şi afumată, prea îngustă pentru înălţimea ei. La etajul întâi, obloanele lăsau să se strecoare o geană de lumină. La etajul al doilea, unde nu erau obloane, un stor ecru forma un dreptunghi de lumină.
În sfârşit, în faţă, la marginea canalului, se vedeau grămezi de pietre, de nisip, o macara şi tomberoane goale.
Şi totuşi, venind de undeva, o muzică vibra uşor în aer. Trebuia să cauţi cu privirea ca să descoperi, mai departe de nr. 8, într-un intrând, o baracă din lemn pe care scria Bal.
Nu se dansa şi chiar nu era nimeni în afară de patroană, o grăsană care citea ziarul şi se ridica uneori să pună o monedă în pianul mecanic.
Cineva sau ceva trebuia neapărat să mişte la un moment dat, şi asta şi făcu marinarul păros în cârciuma din dreapta. Se ridică destul de greu şi, privind paharele, socoti în minte, în timp ce se scotocea în buzunar. Apoi, după ce numără monedele, le aşeză pe lemnul neted al mesei, îşi atinse cu degetele marginea şepcii şi păşi nesigur până la uşă.
Ceilalţi doi se uitară unul la altul. Patronul clipi. Mâna bătrânului ezită în gol înainte să apuce clanţa şi acesta se clătină în timp ce se întorcea să închidă uşa în urma lui.
Paşii i se auzeau ca şi cum ar fi mers pe un pavaj plin de găuri. Călca neregulat. Făcea trei-patru paşi şi se oprea şovăind sau preocupat de propriul echilibru. Ajuns lângă canal, se lovi zgomotos de parapet, porni în jos pe treptele de piatră şi ajunse pe cheiul de descărcare.
Contururile ambarcaţiunilor se profilau clar în lumina lunii. Numele li se putea citi ca în plină zi. Şlepul cel mai apropiat, legat de mal printr-o scândură-pasarelă, se numea Lâna de Aur. În spatele lui se aflau şi alte ambarcaţiuni, la stânga, la dreapta, pe cel puţin cinci rânduri, unele cu cala deschisă spre o macara, aşteptând să fie descărcate, altele deja cu prova spre poarta ecluzei prin care urmau să treacă în zori, altele, în sfârşit, dintre acelea care stau, Dumnezeu ştie de ce, parcă inutile în porturi.
Bătrânul, singur în universul nemişcat, sughiţă şi păşi pe scândură, care se curbă. La mijlocul acesteia îi trecu prin minte să se întoarcă dintr-odată ca să privească ferestrele cârciumii. Reuşi prima parte a mişcării, se clătină, îşi încordă spatele şi se pomeni în apă agăţat cu o mână de scândură.
Nu ţipase. Nici măcar nu bombănise. Se auzise doar un clipocit care se stingea deja, deoarece omul abia dacă se agita. Cu fruntea încreţită, ca şi cum ar fi fost obligat să gândească, se căznea să urce pe scândură. Nu reuşea, dar se încăpăţâna, cu privirea fixă şi răsuflând greu.
Pe chei, doi îndrăgostiţi, lipiţi de zidul de piatră, ascultau nemişcaţi, ţinându-şi răsuflarea. O maşină claxonă în Charenton.
Şi, brusc, răsună un răcnet, o tânguire neaşteptată, sfredelind liniştea adâncă.
Era bătrânul care, în apă, ţipa de spaimă. Nu mai făcea mişcări raţionale. Se zbătea ca un apucat, agitându-şi picioarele şi stârnind clocotul apei.
În jur se iscară deodată şi alte zgomote. Cineva se mişcă pe un şlep. În altă parte, o voce de femeie adormită zicea:
— Te duci să vezi?
Sus, pe chei, uşile celor două cârciumi se deschideau. Lângă zidul de piatră, îndrăgostiţii se dezlipiră unul de celălalt şi bărbatul şopti:
— Du-te repede acasă!
Făcu câţiva paşi, ezitând, şi zise cu glas tare:
— Unde e?
