Trenul de seară.
Maigret privea lumea cu ochi mari şi posaci, conferind persoanei sale, fără să vrea, acea demnitate falsă, acea importanţă simulată după orele goale petrecute într-un compartiment de tren.
Atunci, cu mult mai înainte ca trenul să reducă viteza pentru a intra în gară, puteai vedea bărbaţi parcă umflaţi în pardesie enorme, ieşind din fiecare compartiment, cu o servietă de piele sau o valiză în mână şi care, prefăcându-se că trec nepăsători unii faţă de alţii, stăteau în picioare pe culoar, ţinându-se neglijent cu mână de bara de cupru de la geam.
Cel din faţa lui era dungat orizontal de lacrimi mari de ploaie. În acea apă transparentă, comisarul văzu mai întâi izbucnind în mii de raze lumina unui post de macaz, căci era noapte. Apoi, fără pauză, apărură, jos, străzi rectilinii, lucind ca nişte canale, case ce păreau perfect identice, ferestre, praguri, trotuare şi, în acel univers, o singură siluetă umană, un bărbat îmbrăcat într-un impermeabil şi mergând Dumnezeu ştie unde.
Maigret îşi umplu pipa, domol, cu grijă. Ca să o aprindă, se întoarse în sensul mersului. Patru-cinci călători, care, asemenea lui, aşteptau oprirea trenului ca să se avânte pe străzile pustii sau să se repeadă la bufetul gării, îl despărţeau de fundul culoarului şi, printre aceste persoane, recunoscu un chip palid, care se întoarse brusc în altă parte.
Era Cadavre! Comisarul mormăi:
— Prostul, se face că nu mă vede! Apoi se încruntă. Dar ce căuta inspectorul Cadavre la Saint-Aubin-les-Marais? Trenul reducea viteza, urma gara Niort. Pe peronul ud de ploaie şi rece, Maigret opri un ceferist.
— Spre Saint-Aubin, vă rog?
— Opt şi şaptesprezece, linia a treia… Avea de aşteptat o jumătate de oră şi, după un moment petrecut la closet, tocmai la capătul peronului, deschise uşa bufetului, se îndreptă spre una dintre numeroasele mese neocupate şi se trânti pe un scaun, răbdător, fără să facă nimic, învăluit de lumina aceea prăfoasă. Cadavre era şi el acolo, exact la celălalt capăt al sălii, aşezat şi el la o masă; şi, încă o dată, Cadavre se prefăcu că nu-l vede.
Numele individului era Cavre, Justin Cavre, nu Cadavre, fireşte, dar trecuseră douăzeci de ani de când i se zicea inspectorul Cadavre şi cei de la Poliţia Judiciară foloseau şi acum aceeaşi poreclă când vorbeau despre el.
Era ridicol, în colţul lui, cu un aer crispat, sucindu-se în poziţii inconfortabile, ca să nu se uite în direcţia lui Maigret. Ştia că acesta îl văzuse.
Numai piele şi os, palid, cu pleoapele roşii, te ducea cu gândul la acei puştani care, în recreaţie, stau retraşi într-un colt, ascunzându-si sub arţag dorinţa de a se juca cu ceilalţi. Acesta era şi caracterul lui Cavre. Era inteligent. Poate că era chiar cel mai inteligent om pe care Maigret îl cunoscuse în poliţie. Aveau aproape aceeaşi vârstă.
La drept vorbind, Cavre era puţin mai şcolit şi, poate, dacă ar fi perseverat, ar fi ajuns comisar înaintea lui Maigret. De ce oare, de foarte tânăr, părea deja să poarte pe umerii săi slabi povara nu se ştie cărui blestem? De ce se uita la toţi chiorâş, ca şi cum i-ar fi suspectat de intenţii perfide faţă de el?
— Inspectorul Cadavre iar s-a supărat pe lume… Vorbele astea se auzeau deseori, pe vremuri, la Quai des Orfevres. Pentru o nimica toată, uneori chiar fără motiv, Cavre începea, brusc, o cură de tăcere şi de suspiciune, ai fi zis o cură de ură. Nu vorbea cu nimeni opt zile la rând şi, uneori, era bănuit că rânjeşte singur, ca un om care ghicise intenţiile odioase ale celor din jurul său.
Puţini ştiau de ce părăsise brusc poliţia oficială. Maigret aflase şi el mai târziu şi îi fusese milă. Cavre era îndrăgostit la nebunie de soţia lui.
Avea pentru ea o pasiune plină de gelozie, devastatoare, nu de soţ, ci de amant. Ce putea să găsească extraordinar la creatura aceea vulgară, cu purtări agresive de demimondenă sau de falsă vedetă de cinema? Fapt e că, din cauza ei, comisese nişte nereguli grave în serviciu. Fuseseră descoperite afaceri necurate cu bani.
Într-o seară, Cavre ieşise cu capul în jos, cu umerii lăsaţi, din biroul directorului, iar câteva luni mai târziu, aflaseră că deschisese o agenţie de detectivi particulari pe strada Drouot, deasupra unei prăvălii de timbre poştale.
Oamenii luau masa, fiecare înconjurat parcă de o zonă de plictis şi de tăcere. Maigret îşi bău vinul, se şterse la gură, luă valiza şi trecu la mai puţin de doi metri de fostul său coleg, în timp ce acesta privea fix un scuipat de pe podea.
Trenul, negru şi ud de ploaie, fusese deja tras la linia trei. Maigret se instala într-un compartiment de tip vechi, rece şi umed, încercând zadarnic să închidă bine geamul. Pe peron se auziră paşii celor care se deplasau de colo-colo, zgomote atât de familiare, încât le înregistrezi în mod inconştient. Uşa se deschisese de două-trei ori şi cineva băga capul înăuntru. Toţi călătorii au mania să caute un compartiment gol. Cum îl vedeau pe Maigret, închideau repede uşa.
Când, după plecarea trenului, comisarul ieşi pe culoar ca să ridice un geam care făcea curent, îl văzu în compartimentul vecin pe inspectorul Cadavre, care se prefăcea că doarme. Dar nu avea nici o importanţă. Era o prostie să-l preocupe asta. De altfel, întreaga poveste era ridicolă şi Maigret încercă să se debaraseze de ea cu o mişcare viguroasă din umeri.
Ce dacă mergea şi Cavre la Saint-Aubin? Bezna defila în spatele geamurilor şi, din când în când, puteai vedea un punct luminos clipind la marginea unui drum, farurile unei maşini care trecea sau, lucru şi mai misterios, mai atrăgător, dreptunghiul gălbui al unei ferestre. Judecătorul de instrucţie Brejon, un bătrânel timid şi de o politeţe parcă din alt secol, îi spusese de câteva ori:
— Cumnatul meu Naud te va aştepta la gară. L-am anunţat că soseşti. Şi Maigret trăgea din pipă şi nu se putea abţine să nu se întrebe: ‘Ce caută Cadavre ăsta acolo?’ Comisarul nici măcar nu era în misiune. Judecătorul de instrucţie Brejon, cu care lucrase de multe ori, îi trimisese câteva rânduri, ca să-l roage să-l facă plăcerea de a trece un moment pe la cabinetul său. Era ianuarie. La Paris ploua ca şi la Niort.
