Înainte de a deschide ochii, Maigret se încruntă, ca şi cum s-ar fi temut de vocea aceea care îi strigase în somn:
— Unchiule!
Cu pleoapele închise, comisarul oftă, pipăi aşternutul şi înţelese că nu visa, că se întâmpla ceva, deoarece mâna lui nu găsise, acolo unde ar fi trebuit să fie, corpul cald al doamnei Maigret.
În sfârşit, deschise ochii. Noaptea era senină. Doamna Maigret, în picioare lângă fereastra cu ochiuri mici de geam, trăgea perdeaua, în timp ce jos cineva zgâlţâia uşa şi zgomotul răsuna în toată casa.
— Unchiule! Eu sunt!
Doamna Maigret privea în continuare afară şi părul ei pus pe moaţe forma un fel de aureolă ciudată.
— E Philippe, spuse ea, ştiind că Maigret se trezise şi că, întors spre ea, aştepta să-l spună ceva. Te scoli?
Maigret coborî primul, cu picioarele goale în papucii de pâslă. Îşi trăsese în grabă pantalonii pe el şi, păşind pe scară, îşi punea haina. La treapta a opta, trebuia să se aplece din cauza grinzii. De obicei, o făcea din reflex. De data asta însă uită, se lovi cu fruntea de grindă, bombăni, înjură, părăsi casa scării rece ca gheaţa şi intră în bucătărie, unde încă se mai simţea o undă de căldură.
Uşa aia prevăzută cu gratii de fier. De cealaltă parte a ei, Philippe îi spunea cuiva:
— Nu durează mult. Ajungem la Paris înainte să se facă ziuă.
Doamna Maigret se îmbrăca acum şi paşii ei puteau fi auziţi la primul etaj. Maigret deschise uşa, morocănos din cauză că se lovise la cap.
— Tu eşti! Mormăi el, văzându-şi nepotul în stradă.
O lună uriaşă plutea deasupra plopilor desfrunziţi şi făcea cerul atât de luminos, încât se conturau cu claritate şi cele mai mici crengi, iar Loara, dincolo de cotitura drumului, era toată o forfoteală de paiete argintii.
‘Bate vântul dinspre est!’, îşi spuse Maigret, aşa cum ar fi făcut orice locuitor al ţinutului văzând cum se încreţea suprafaţa fluviului.
— Sper că n-am trezit-o pe tanti?!
Philippe avea faţa amorţită de frig. În spatele lui, pe fondul câmpului alb de chiciură, se profila silueta stranie a unui taxi G.7.
— Laşi şoferul afară?
— Trebuie să vorbesc imediat cu dumneata.
— Intraţi repede amândoi, le strigă din bucătărie doamna Maigret, care aprindea o lampă cu petrol.
Şi adăugă, la adresa nepotului ei:
— Încă nu avem curent electric. Avem instalaţia făcută, dar încă nu ne-au dat curent.
Într-adevăr, un bec atârna la capătul unui fir electric. Există astfel de detalii pe care le remarci fără să vrei. Iar atunci când eşti deja nervos, e de ajuns ca să te irite. În minutele următoare, Philippe avea să se uite de multe ori la acel bec şi la sârma strâmbă de care atârna, care nu foloseau la nimic, poate doar ca să scoată în evidenţă tot ce era învechit în acea casă de ţară sau fragilitatea confortului modern.
— Vii de la Paris?
Încă ameţit de somn, Maigret se sprijinea de cămin. Prezenţa taxiului pe drum făcea întrebarea la fel de inutilă ca şi becul. Dar există momente în care vorbeşti aşa, ca să te afli în treabă.
— O să-ţi spun totul, unchiule. Sunt într-o situaţie îngrozitoare. Dacă nu mă ajuţi, dacă nu vii la Paris, nu ştiu ce o să se întâmple cu mine. Îmi pierd capul. Uite, nici n-am sărutat-o pe tanti!
Tânărul atinse foarte uşor de trei ori obrajii doamnei Maigret, care îmbrăcase un capot peste cămaşa de noapte. Nepotul îndeplini acest ritual ca un copil. Apoi, imediat, se aşeză la masă şi îşi prinse capul cu amândouă mâinile.
Maigret îşi umplea pipa privindu-l, iar soţia lui îngrămădea vreascuri în vatră. Atmosfera avea ceva nefiresc, ameninţător. Maigret, de când se pensionase, pierduse obiceiul sculatului în crucea nopţii şi asta îi amintea, fără să vrea, de nopţile petrecute lângă un bolnav sau un mort.
— Mă întreb cum am putut să fiu atât de prost! Spuse deodată Philippe, printre suspine.
Emoţia sa răbufnea brusc. Plângea fără lacrimi. Se uita în jur ca unul care caută să-şi verse nervii pe ceva, în timp ce, contrastând cu această agitaţie în gol, Maigret ridica fitilul lămpii cu petrol, iar primele flăcări prindeau să se înalţe în cămin.
— Mai întâi ai să bei ceva.
Unchiul luă o sticlă de tescovină şi două pahare dintr-un dulap unde se aflau resturi de mâncare şi care mirosea a carne rece. Doamna Maigret îşi puse saboţii şi plecă să aducă lemne pentru foc.
— Noroc! Şi încearcă să te linişteşti.
Mirosul vreascurilor care ardeau se amesteca acum cu cel al tescovinei. Philippe, năuc, se uită la mătuşa lui care se ivi fără zgomot din întuneric, cu braţele încărcate de butuci.
Era miop şi, văzuţi dintr-un anumit unghi, ochii lui păreau imenşi în spatele lentilelor ochelarilor, ceea ce îl făcea să semene cu un copil intrat în panică.
— S-a întâmplat chiar în noaptea asta. Trebuia să fac o pândă pe strada Fontaine…
— Stai puţin, îl întrerupse Maigret, aşezându-se călare pe un scaun de pai şi aprinzându-şi pipa. Cu cine lucrezi?
— Cu comisarul Amadieu.
— Spune mai departe.
