Capitolul 1
Bătrâna din grădină.
Doamna Maigret, care curăţa mazăre în umbra dogoritoare unde albastrul şorţului său şi verdele păstăilor formau pete somptuoase, doamna Maigret, ale cărei mâini nu stăteau o clipă, nici măcar la ceasurile două ale după-amiezii din cea mai fierbinte zi a unui august canicular, doamna Maigret, aşadar, care îşi supraveghea soţul ca pe un prunc, spuse:
— Pun prinsoare că ai să te ridici…
Totuşi, şezlongul în care stătea tolănit Maigret nu trosnise. Fostul comisar de la Politia Judiciară nici măcar nu oftase cât de cât.
Pesemne că, ştiindu-l foarte bine, văzuse un freamăt abia perceptibil pe faţa lui licărind de sudoare. Căci era adevărat că voia să se ridice. Dar, dintr-un fel de teamă că va fi judecat, îşi impuse să rămână în aceeaşi poziţie.
Era a doua vară de când Maigret se pensionase pe care o petreceau în casa lor din Meung-sur-Loire. Nu trecuse un sfert de oră de când se întinsese cu mare satisfacţie în şezlongul confortabil, trăgând domol din pipă. Răcoarea din jurul lui era cu atât mai preţioasă, cu cât, la nici doi metri de el, dincolo de hotarul dintre umbră şi soare, începea dogoarea zumzăind de muşte.
Boabele de mazăre cădeau într-un ritm regulat în ligheanul emailat. Doamna Maigret, cu genunchii depărtaţi, îşi umpluse şorţul, iar alături de ea se aflau două coşuri mari cu mazăre, culeasă dimineaţă, pentru a fi pusă la conservat.
Aici, la ţară, Maigret prefera locul unde se aflau acum, un loc ce nu avea nume, un fel de curte între bucătărie şi grădină, dar o curte în parte acoperită, pe care o mobilaseră treptat, astfel încât instalaseră o maşină de gătit, un bufet şi luau acolo masa de cele mai multe ori. Semăna puţin cu empatio spaniol şi pe jos erau dale roşii care confereau umbrei o calitate cu totul specială.
Maigret rezistă cinci minute, poate puţin mai mult, privind printre pleoapele pe jumătate lăsate grădina de zarzavat care părea că fumegă sub soarele arzător. Apoi, lăsând deoparte orice teamă că va fi judecat, se ridică.
— Ce vrei să mai faci?
În intimitatea conjugală, Maigret lua cu uşurinţă aerul unui copil bosumflat prins cu mâţa în sac.
— Sunt sigur că vinetele încă-s pline de gândaci de Colorado, mormăi el. Şi asta din cauza salatelor tale!
Acest mic război al salatelor dura de o lună. Deoarece exista loc liber între sadurile de vinete, într-o seară, doamna Maigret răsădise salată.
— E destul loc, spusese ea.
Pe moment, Maigret nu protestase: nu se gândise că gândacilor de Colorado le plac şi mai mult frunzele de vinete decât cele de cartofi. Din cauza salatelor, acum nu mai puteau fi stropite.
Şi Maigret, de zece ori pe zi, aşa cum făcea şi acum, pe cap cu imensa lui pălărie de pai, se apleca peste frunzele de un verde palid, pe care le răsucea încetişor ca să culeagă gândacii vărgaţi. Îi ţinea în mâna stângă până se umplea şi, cu o mutră ursuză, se ducea să-l zvârle în foc, aruncând o privire plină de reproş soţiei sale.
— Dacă n-ai fi răsădit salată…
Adevărul era că, de când se pensionase, aceasta nu-l văzuse niciodată stând o oră întreagă în faimosul lui şezlong, pe care îl adusese triumfător de la Bazarul Primăriei, jurând că în el va face nişte sieste memorabile.
Stătea acolo, cu picioarele goale în saboţii de lemn, în pantaloni de pânză albastră care îi alunecau pe şolduri, formând un fel de fund de elefant şi cu o cămaşă ţărănească cu mici desene complicate, descheiată la piept.
Maigret auzi zgomotul ciocănelului de la intrare răsunând în încăperile pustii şi umbroase ale casei ca un clopot într-o mănăstire. Cineva bătea la poartă, iar doamna Maigret, ca întotdeauna când apărea o vizită neprevăzută, începea să se piardă cu firea. îl privi de departe, vrând parcă să-l ceară sfatul.
Apoi îşi ridică şorţul, care luă forma unui buzunar mare, se întrebă unde să răstoarne mazărea şi, în sfârşit, desfăcu băierile şorţului, pentru că niciodată nu s-ar fi dus să deschidă într-o astfel de ţinută.
Bătăile în poartă se repetară cu insistenţă, ba chiar, ai fi zis, cu un fel de furie. Maigret avu impresia că percepea duduitul uşor al unui motor de maşină. îşi continuă treaba, aplecat deasupra răsadurilor de vinete, în timp ce soţia lui îşi aranja părul înspicat în faţa unei oglinjoare.
Abia apucase să dispară în umbra casei, că o portiţă se deschise în zidul grădinii: portiţa verde care dădea în străduţă, pe unde intrau doar apropiaţii lor. Maigret văzu o bătrână în doliu, atât de ţeapănă, de severă, dar şi atât de comică în acelaşi timp, încât avea să-şi amintească multă vreme apariţia ei.
Rămase nemişcată doar o clipă, după care, cu un pas hotărât, alert, care nu se potrivea cu vârsta ei înaintată, se îndreptă direct spre Maigret.
— Auzi, servitorule… Să nu-mi spui că stăpânul nu-i acasă. Am avut grijă să mă informez.
Era înaltă şi slabă, cu o faţă plină de riduri, pe care sudoarea diluase un strat gros de pudră. Dar cel mai mult te frapau ochii de un negru intens, extraordinar de vioi.
— Du-te imediat şi spune-i că Bernadette Amorelle a făcut o sută de kilometri ca să-l vorbească!
Probabil că nu avusese răbdare să aştepte în faţa porţii încuiate. Ea nu accepta aşa ceva! După cum spusese, întrebase vecinii şi nu se lăsase impresionată de obloanele trase ale casei.
Cineva îi indicase oare portiţa care dădea în grădină? Nu neapărat. Era în stare s-o descopere şi singură. Şi acum păşea spre curtea umbrită, unde doamna Maigret îşi făcuse din nou apariţia.
— Vreţi să-l spuneţi comisarului Maigret… Doamna Maigret nu înţelegea. Soţul ei venea cu paşi grei în urma străinei, cu o privire uşor amuzată.
— Vă rog, intraţi…, i se adresă el.
— Pun prinsoare că-şi face siesta. Tot aşa de gras e?
