Capitolul 1
Unde Maigret este constrâns să se ocupe de doamna Lognon, de infirmităţile şi de gangsterii ei
— Am înţeles… Am înţeles… Da, domnule… Sigur că da… Bineînţeles… Vă promit că voi face tot posibilul. Exact… Vă salut… Cum? Am spus: vă salut… Cu tot respectul… Bună ziua, domnule…
Probabil pentru a zecea oară – nu mai ţinea socoteala – Maigret închise telefonul, îşi aprinse iar pipa, privind cu reproş ploaia interminabilă şi rece care cădea afară şi, apucând stiloul, se aplecă spre raportul care nu avea încă nici jumătate de pagină, deşi îl începuse de o oră.
În realitate, în timp ce scria un cuvânt, se gândea la altceva, la ploaie, acea ploaie aparte dinaintea frigului iernii, având darul să ţi se strecoare după ceafă, prin pantofi, să se scurgă cu picături mari de pe pălărie, o ploaie care aduce guturai, murdară şi tristă, făcându-i pe oameni să stea în casă, unde seamănă cu nişte fantome în spatele geamurilor.
Oare plictisul îi împinge atunci să telefoneze?
Din opt sau zece convorbiri telefonice succesive, nici măcar trei nu erau utile. Iar soneria se auzea din nou. Maigret se uită la telefon ca şi cum i-ar fi venit să-l facă praf cu o lovitură de pumn, apoi răcni:
— Alo?
— Doamna Lognon insistă să vă vorbească personal.
— Care doamnă?
— Lognon.
Părea o glumă, pe o vreme ca aceea, într-un moment în care Maigret era deja exasperat, să audă la capătul celălalt al firului numele celui poreclit de toţi ‘inspectorul Nasolu’ „, omul cel mai lugubru din poliţia pariziană, cu o neşansă atât de proverbială, încât unii pretindeau că individul aduce ghinion.
Şi nu era nici măcar Lognon la telefon, ci doamna Lognon. Maigret o întâlnise o singură dată, în locuinţa lor din Piaţa Constantin Pecqueur, în Montmartre şi de atunci nu mai avusese nici un resentiment faţă de inspector. Continua să-l evite în măsura posibilului, dar compătimindu-l din toată inima.
— Fă-mi legătura… Alo! Doamna Lognon?
— Scuzaţi-mă că vă deranjez, domnule comisar…
Articulă cu preţiozitate silabele, aşa cum fac cei care ţin neapărat să dovedească faptul că au fost bine educaţi. Maigret observă că era joi, 19 noiembrie. Ceasul din marmură neagră, de pe cămin, arăta ora unsprezece.
— Nu mi-aş fi permis să insist să vă vorbesc personal dacă n-aş fi avut un motiv important.
— Da, doamnă.
— Ne cunoaşteţi pe mine şi pe soţul meu. Ştiţi că…
— Da, doamnă.
— Trebuie să vă văd neapărat, domnule comisar.
Se întâmpla nişte lucruri oribile şi sunt speriată.
Dacă sănătatea mi-ar permite, aş da fuga la Poliţia Judiciară. Dar, după cum ştiţi, de ani de zile sunt ţintuită în casă, la etajul cinci.
— Dacă înţeleg bine, aţi vrea să vin acolo?
— Vă rog, domnule Maigret.
Era nemaipomenit. Se exprima politicos, dar cu fermitate.
— Soţul nu-i acasă?
— A dispărut.
— Poftim? Lognon a dispărut? De când?
— Nu ştiu. Nu-i la birou şi nimeni nu ştie unde ar putea fi. Gangsterii au venit din nou azi-dimineaţă.
— Cine?
— Gangsterii. O să vă povestesc totul. Lognon n-are decât să se-nfurie! Sunt prea speriată.
— Vreţi să spuneţi că nişte oameni v-au intrat în casă?
— Da.
— Cu forţa?
— Da.
— Când eraţi acolo?
— Da.
— Şi v-au luat ceva?
— Poate nişte hârtii. N-am putut să verific.
— S-a întâmplat în dimineaţa asta?
— Acum o jumătate de oră. Dar ceilalţi doi fuseseră şi alaltăieri.
— Care a fost reacţia soţului dumneavoastră?
— Nu l-am mai văzut.
— Vin imediat.
Maigret încă nu credea. Mă rog, nu era foarte convins. Se scărpina în cap, alese două pipe şi le puse în buzunar, apoi întredeschise uşa de la biroul inspectorilor.
— A auzit cineva ceva de Lognon în ultimele zile?
Numele stârnea întotdeauna zâmbetul. Nu.
Nimeni nu auzise nimic. Lognon, deşi îşi dorea cu ardoare, nu lucra pe Quai des Orfevres, ci la secţia a doua din arondismentul IX, iar biroul lui se afla la comisariatul de pe stradă La Rochefoucauld.
— Dacă mă caută cineva, mă întorc peste o oră. Avem vreo maşină jos?
Îşi îmbrăcă pardesiul gros, găsi în curte o maşină mică a poliţiei şi dădu adresa din Piaţa Constantin Pecqueur. Atmosfera de pe străzi era la fel de veselă ca aceea de sub acoperişul de sticlă al Gării de Nord, iar trecătorii suportau cu stoicism jerbele de apă murdară cu care automobilele împroşcau trotuarele.
Era un imobil banal, vechi de un secol, fără ascensor. Maigret urcă cele cinci etaje oftând. În sfârşit, o uşă se deschise fără să fie nevoie să bată, iar doamna Lognon, cu nasul şi ochii roşii, îl pofti să intre, murmurând:
— Vă sunt atât de recunoscătoare că aţi venit!
Dacă aţi şti cât de mult vă admiră bietul meu soţ!
