Pantofii galbeni.
Pentru Maigret, dată era uşor de reţinut, căci era ziua de naştere a cumnatei sale, 19 octombrie.
Şi era luni, trebuia să-şi amintească şi asta. Pentru că la Quai des Orfevres se consideră că oamenii sunt rareori asasinaţi lunea. În fine era, în acel an, prima anchetă care mirosea a iarnă.
Plouase toată duminică, o ploaie rece şi măruntă, iar acoperişurile şi pavajul erau de un negru lucitor şi o pâclă gălbuie părea să se strecoare prin interstiţiile ferestrelor, astfel încât doamna Maigret spuse:
— O să trebuiască să pun sulurile umplute cu lâna.
De cel puţin cinci ani, în fiecare toamnă, Maigret promitea să le pună duminica următoare.
— Ar fi bine să-ţi iei pardesiul cel gros.
— Unde e?
— Mă duc să-l caut.
La opt şi jumătate dimineaţa, luminile erau încă aprinse în apartamente, iar pardesiul lui Maigret mirosea a naftalină.
Ziua nu plouase. Sau, oricum, ploaia nu se văzuse, dar pavajul rămânea ud şi din ce în ce mai cleios pe măsură ce era călcat de tot mai mulţi oameni. Apoi, pe la patru după-amiază, un pic înainte să se lase întunericul, aceeaşi pâclă gălbuie ca şi dimineaţa coborâse peste Paris, înceţoşând luminile lampadarelor şi vitrinelor.
Nici Lucas, nici Janvier, nici tânărul Lapointe nu se aflau în birou când sunase telefonul.
Răspunsese Santoni, un corsican nou în brigadă, care lucrase zece ani la Jocuri şi apoi la Moravuri.
— E inspectorul Neveu de la Arondismentul III, şefule. Întreabă dacă vă poate vorbi personal.
Se pare că e urgent.
Maigret luă receptorul.
— Te ascult, bătrâne.
— Vă telefonez dintr-un bistrou de pe bulevardul Saint-Martin. A fost descoperit un tip ucis cu o lovitură de cuţit.
— Pe bulevard?
— Nu. Nu chiar. Într-un fel de fundătură.
Neveu, care era vechi în meserie, ghicise de îndată ce gândea Maigret. Loviturile de cuţit, mai ales într-un cartier popular, sunt rareori ceva interesant. Bătăi între beţivi, deseori. Sau răfuieli între ţipi dubioşi, între spanioli sau nord africani.
Neveu se grăbise să adauge:
— Cazul mi se pare bizar. Ar fi poate mai bine să veniţi. E între magazinul cel mare de bijuterii şi prăvălia cu flori artificiale.
— Sosesc.
Comisarul îl lua pentru prima oară cu el pe Santoni şi, în mica maşină neagră a Poliţiei Judiciare, fu incomodat de parfumul pe care îl emana inspectorul. Acesta era mic de statură şi purta tocuri înalte. Părul îi era pomădat, iar pe degetul inelar avea un mare diamant galben, probabil fals.
Siluetele trecătorilor păreau negre în întunericul străzilor şi tălpile plescăiau pe mâzga pavajului.
Un grup de vreo treizeci de persoane se opriseră pe trotuarul bulevardului Saint-Martin şi doi agenţi cu pelerine le împiedicau să avanseze. Neveu, care îi aştepta, deschise portiera maşinii.
— I-am cerut medicului să rămână până când sosiţi.
Era ora la care în această zonă foarte aglomerată a Marilor Bulevarde animaţia ajungea la maximum. Deasupra magazinului de bijuterii, un mare orologiu luminos arăta ora cinci şi douăzeci.
Cât despre prăvălia cu flori artificiale, care n-avea decât o vitrină, era prost luminată şi atât de ternă şi de prăfuită, încât te întrebai dacă cineva se aventura vreodată să intre.
Între cele două magazine începea un fel de fundătură, suficient de îngustă ca să treacă neobservată. Nu era decât un loc de trecere între două case, neluminat, care ducea probabil într-o curte cum existau multe în cartier.
Neveu îi deschidea calea lui Maigret. La trei sau patru metri, în fundătură, dădură peste câţiva oameni care aşteptau în picioare în întuneric. Doi dintre ei aveau lanterne. Trebuia să-i priveşti de aproape ca să le recunoşti figurile.
Era mai frig şi mai umed decât pe bulevard. Se simţea un curent de aer permanent. Un câine, alungat în zadar, se strecură printre picioare.
Pe pământ, lângă zidul mustind de apă, zăcea un om întins, cu un braţ îndoit dedesubt. Celălalt braţ, cu mâna lividă, aproape bara trecerea.
— Mort?
Medicul de cartier dădu din cap afirmativ:
— Moartea trebuie să fi fost instantanee.
Una din lanterne, ca pentru a sublinia aceste cuvinte, îşi plimbă cercul luminos pe cadavru, dând un relief straniu cuţitului care rămăsese înfipt în el. Lanterna cealaltă lumină un chip în semiprofil, un ochi deschis şi obrazul care se zgâriase de pietrele din zid atunci când victima căzuse.
— Cine l-a descoperit?
Unul dintre agenţii în uniformă, care de-abia aştepta acest moment, înainta; trăsăturile i se distingeau cu greu. Era tânăr, emoţionat.
— Îmi făceam rondul. Am obiceiul să arunc câte o privire în toate fundăturile, din cauza oamenilor care profită de întuneric ca să facă porcării.
Am observat un trup căzut la pământ. M-am gândit la început că e un beţiv.
— Era deja mort?
— Da. Cred că da. Dar corpul încă era cald.
