CAPITOLUL I.
Caporalul Mărio Vanzetti, din regimentul 7 Bersaglieri, aprinse cu un gest maşinal proiectorul enorm fixat pe marginea râpei adânci pe fundul căreia curgea râul Bistrica. Apa trecea prin spatele mănăstirii ortodoxe din Vesaki Decani, una din cele mai vechi din Kosovo, în care trăiau înjur de treizeci de călugări sârbi. Puternicul fascicol lumină imediat malul până la mica pasarelă din lemn care trecea peste Bistrica.
Soldatul italian aprinse apoi încă două proiectoare mai mici care luminau limba de pământ dintre firul de apă şi zidurile de piatră înalte de cinci metri ale mănăstirii, unde erau instalate baraca şi toaletele transportabile ale postului de gardă al KFOR, care făcea parte din cadrul acestui stabiliment izolat, situat la graniţa dintre Muntenegru şi Kosovo, în Alpii albanezi. Peste tot înjur alternau dealurile împădurite şi râpele adânci. Un alt detaşament al KFOR, mult mai important, era instalat în faţa intrării principale a mănăstirii, pe drumeagul de pământ care mergea din satul Decani spre frontiera cu Muntenegru, urmând albia râului Bistrica. Un punct de control, precedat de bariere, permitea filtrarea circulaţiei – redusă la câteva vehicule şi tractoare – pentru a evita vizitatorii nepoftiţi. Rulouri mari de sârmă ghimpată se întindeau de-a lungul şanţurilor, iar KFOR instalase pe dealurile din faţa şi din spatele mănăstirii două posturi de santinelă, ocupate permanent.
Bineînţeles, dacă ar fi apărut probleme, soldaţii italieni puteau cere întăriri, tabăra lor fiind instalată aproape de satul Decani, la 10 minute de mers cu maşina.
Mănăstirea făcea parte din enclavele sârbeşti extrem de sensibile din Kosovo, pe care trebuiau să le protejeze faţă de orice acţiune ostilă. De la acţiunile antisârbe din martie 2004, în care grupuri de kosovari dezlănţuiţi se năpustiseră peste satele şi mănăstirile încă ocupate de sârbi într-un Kosovo de acum pur etnic – 90 dintre kosovari au origine albaneză – KFOR voia să evite absolut orice nou incident care putea să afecteze fragilul proces de independenţă prevăzut pentru finele anului 2007. În 2004, fuseseră 28 de morţi şi 600 de răniţi, centrul oraşului Prizren fusese incendiat, ca şi mica mănăstire de maici din Devie, de pe valea Drenica, unde atacatorii kosovari au profanat icoanele, după care au dat foc clădirii.
Din iunie 1999. Kosovo, în continuare, oficial, provincie sârbă, trăia în tensiune. După mulţi ani de „război de eliberare” puternic încurajat de Statele Unite şi Uniunea Europeană, bombardamentele asupra Serbiei din anul 1999 îl forţaseră pe preşedintele sârb, Slobodan Milosevic, să evacueze Kosovo. Ocupat de trupele NATO – KFOR şi administrat de un organism internaţional, Misiunea Naţiunilor Unite în Kosovo, acesta aştepta de atunci să i se stabilească soarta.
Kosovarii reclamau independenţa cu tot mai multă insistenţă, în timp ce sârbii nu voiau să audă de aşa ceva.
Situaţia critică apăruse în urma unui mare acces de laşitate a puterilor occidentale, la conferinţa de la Rambouillet menită să decidă viitorul Kosovo, în 1999. În graba lor de a pune capăt noului război din Balcani, negociatorii occidentali promiseseră sârbilor că provincia Kosovo va rămâne în continuare sârbă, iar kosovarilor că îşi vor obţine foarte repede independenţa. După 8 ani de pălăvrăgeli haotice, se stagna în acelaşi punct! Normal, ar fi fost suficientă o rezoluţie a Consiliului de securitate al Naţiunilor Unite, care să înlocuiască Rezoluţia 1244 unde se statuase autonomia Kosovo, pentru a rezolva problema. Dar Rusia sărise în sprijinul Serbiei şi avertizase că îşi va exercita dreptul de veto faţă de orice rezoluţie a Consiliului de securitate care ar acorda independenţă kosovarilor. Ori, aceştia, sătui de permanenta amânare, ameninţau, după un ultim armistiţiu de 20 de zile, care expira la 10 decembrie 2007, cu proclamarea unilaterală a independenţei.
Această perspectivă dădea frisoane tuturor diplomaţilor Uniunii Europene. Independenţa, care ar declanşa o reacţie în lanţ în această zonă instabilă, riscă să arunce în aer din nou Balcanii. Astfel, cei 17.000 de soldaţi ai KFOR se pregăteau pentru ce era mai rău, chiar dacă nu era nimic sigur. Atâţia oameni aveau interes ca situaţia să se termine rău.
Acest minuscul teritoriu de 10.800 km2 – cam cât un departament francez mare – fusese divizat în cinci zone militare controlate de Franţa, Ungaria, Statele Unite, turci şi italieni. Aceştia din urmă primiseră regiunea dintre Albania şi Muntenegru, la vest, cea mai agitată. Mănăstirea Vesaki Decani era punctul cel mai „sensibil”, pe care îl supravegheau ca pe oala de lapte pusă la fiert. Orice fricţiune în aceste insuliţe religioase era resimţită în Serbia ca o dramă naţională.
Din fericire, drumul care deservea mănăstirea nu era prea circulat, doar câţiva ţărani şi mici traficanţi care mergeau să cumpere cartuşe cu ţigări, mult mai ieftine în Muntenegru, din satul Plav, aflat la vreo 10 kilometri de frontieră.
*
* *
Beppe Forlani, al doilea soldat din micul post de pază, ieşi din baraca care le servea drept dormitor şi sală de gardă şi se apropie de malul acum luminat ca ziua, scrutând cărarea care cobora până la râu. Pasarela din lemn care trecea peste firul apei, dădea într-un drum îngust ce ducea în satul kosovar Decani, la o distanţă de 3 kilometri. Ziua, era destul de frecventat căci, pe versantul dealului, deasupra pasarelei, era un izvor a cărui apă, potrivit locuitorilor, vindeca tot felul de boli. Noaptea, nu era nici ţipenie de om. Circulaţia nu era mai aglomerată nici pe drumul care trecea pe lângă intrarea în mănăstire, apărată douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. Echipaţi cu căşti, veste antiglonţ, arme, soldaţii KFOR interziceau accesul în mănăstire. Nimeni nu avea dreptul să o viziteze fără o invitaţie de la iguman1 sau o autorizaţie de la KFOR, care nu se eliberau decât foarte rar.
Măsurile erau luate din motive obiective, această regiune din Kosovo fusese întotdeauna în fruntea luptei pentru independenţă, iar Decani, un focar al extremiştilor antisârbi. În timpul ciocnirilor din 2004, o mulţime înfuriată luase cu asalt mănăstirea, cu intenţia clară de a o arde şi de a-i masacra pe ocupanţi. Detaşamentele de soldaţi suedezi care păzeau atunci locul, nu mai putuseră ţine piept atacatorilor decât trăgând pe deasupra lor cu mitraliere de 12,7, ceea ce îi mai liniştise.
