Capitolul I.
Sergentul Chan Soon Ho, aflat de gardă în foişorul în formă de pagodă cu acoperişuri multicolore de lângă clădirea administrativă sud-coreeană Freedom House, privea cu un aer absent către linia invizibilă care împărţea Coreea în două, în urma armistiţiului semnat în 1953.
În 1950, Coreea de Nord, aflată sub influenţă sovietică, invadase Coreea de Sud. După doi ani de lupte încrâncenate, trupele nord-coreene ajutate de americani, reuşiseră să respingă atacurile. Pan Mun Jom era de atunci singurul loc de contact între Nord şi Sud.
Subofiţerul sud-coreean se uită la ceas. Era ora unsprezece şi cincizeci de minute. Peste numai zece minute avea să fie înlocuit. Iar peste două luni, putea să se întoarcă la Seul. Efectuase deja douăzeci şi cinci de luni de serviciu militar în zona demilitarizată din Pan Mun Jom şi aştepta cu nerăbdare să se întoarcă la viaţa de civil.
În Pan Mun Jom, nervii îi fuseseră adeseori puşi la grele încercări. Difuzoarele nord-coreene instalate de-a lungul liniei de demarcaţie urlau încontinuu numele încununat de glorie al lui Kim Il Sung, liderul din Coreea de Nord.
Zona demilitarizată era un univers închis, înconjurat cu sârmă ghimpată şi mine, de unde nimeni nu putea scăpa.
Chan Soon Ho îşi reluă poziţia de drepţi.
La numai câţiva metri distanţă de el, începea teritoriul Coreei de Nord, chiar din mijlocul clădirilor albastre, cu acoperişuri din tablă ondulată, care adăposteau ‘Military Comission Armistice’.
În spatele foişorului de pază, câţiva arbuşti înconjurau un bazin mare peste care se arcuia un pod din piatră albă. Grădina aceea numită ‘the Sunken Garden’ fusese amenajată cu scopul de a mai risipi tristeţea emanată de clădirile administrative. În rest, nu mai era decât şoseaua ce ducea la Câmp Bonifas, aflat la trei kilometri distanţă.
Acolo staţiona un batalion de trupe americano-coreene, ce avea sarcina să apere acea zonă tampon.
De jur împrejur era un no man’s land plin cu mine, sârmă ghimpată şi şanţuri antitanc.
Satul Pan Mun Jom fusese distrus în războiul din Coreea, cu mult înainte de armistiţiul din 1953.
Nu mai rămâneau decât vreo zece familii regrupate în casele prefabricate, care îşi cultivau orezul sub protecţia Căştilor Albastre. Oamenii erau obligaţi să se retragă în casele lor de la ora unsprezece noaptea, iar în timpul zilei, îşi afişau mândria de avantpost al libertăţii în faţa vizitatorilor ce veneau în acea ‘Joint Security Area’…
Privirea sergentului Chan reperă brusc trei păsări uriaşe ce survolau Sachon River, la un kilometru distanţă, în Coreea de Nord. El îşi luă binoclul ca să vadă mai bine. Erau nişte cocori de Manciuria, cu capetele de un superb roşu sângeriu. Se îndreptau spre sud. Puţin le păsa de linia ce tăia Coreea în două de mai bine de treizeci de ani, în dreptul paralelei 38… Una din păsări se detaşă din grup şi pierdu din altitudine. În zbor planat, ea se aşeză delicat pe marea clădire albă, de două etaje, cu acoperiş plat, ce se ridica la o sută de metri în faţa sergentului, de cealaltă parte a liniei de demarcaţie.
Era Pan Mun Gok, unde se afla Cartierul general al nord-coreenilor. Colina care se ridica în spatele clădirii fusese defrişată pe o suprafaţă mare şi propagandiştii scriseseră pe ea cu var cu caractere mari, ‘Yankee go home’.
Cocorul de Manciuria de pe Pan Mun Gok începu să-şi netezească penele, iar sergentul Chan Soon Ho îşi luă ochii de la el. În zona de frontieră vânatul era interzis. O împuşcătură ar fi putut declanşa Al Treilea Război Mondial, aşa că nimeni nu ar fi riscat să încerce. Din când în când, mai murea câte un cerb, victimă a câmpurilor minate…
Un grup de vizitatori apăru pe peronul clădirii administrative, încadrat de soldaţi în uniforme albastre, cu brasarde roşii pe care se afla nelipsitul chip al lui Kim Il Sung.
Sergentul sud-coreean îşi îndreptă binoclul către noii-veniţi. Doi dintre ei păreau a fi sovietici, unul, african. Mai erau şi două femei: o asiatică îmbrăcată cu pantalon şi o femeie înaltă, blondă, cu ochelari de soare.
Sub puloverul bine mulat pe corp se vedeau nişte sâni generoşi şi fusta mini îi dezvăluia picioarele lungi şi bine desenate.
Sergentul Ho simţi o furnicătură plăcută în corp. De multă vreme nu mai văzuse o asemenea făptură. El se întoarse şi îl chemă pe colegul său american.
— Hei, Wayne, vino şi te uită!
El îi dădu binoclul, iar americanul scoase un fluierat admirativ. Soldaţii nord-coreeni ce însoţeau grupul erau la fel de extaziaţi. Grupul se opri la capătul peronului. Se auziră nişte fluierături şi un mic detaşament de soldaţi apăru în curtea clădirii, îndreptându-se către foişorul de pază. Era schimbul de gardă. Cei doisprezece soldaţi păşeau în cadenţă scoţând nişte ţipete guturale. Vizitatorii aplaudară politicoşi, apoi fură conduşi până la cele trei barăci albastre ale Military Armistice Commission. Fiecare din ele avea câte două intrări, una în sectorul nord-coreean, cealaltă, în sectorul sud-coreean. Linia de demarcaţie trecea prin mijlocul mesei de conferinţă.
— Sunt cu siguranţă tovarăşii lui Kim Il Sung, făcu sergentul Ho, care nu-şi dezlipea privirea de la superba blondă.
Numai vizitatorilor de rang înalt li se permitea să se apropie atât de mult de diavolii imperialişti din Sud. Santinelele nord-coreene şi cele sud-coreene se priveau cu ură în ochi. Din două în două ore, erau schimbate. Acolo era singurul punct în care linia de demarcaţie nu era barată cu sârmă ghimpată şi mine…
Sergentul Ho îşi recupera binoclul şi îl îndreptă din nou spre frumoasa necunoscută. El privi îndelung la minunatul ei bust şi la unduirea voluptoasă a şoldurilor. Din nefericire, acea fiinţă era inaccesibilă pentru el, ca şi cum s-ar fi aflat pe o altă planetă.
