Prolog.
Ezra Patir sosi mai târziu cu câteva minute la întâlnirea zilnică a agenţilor secreţi, aşa cum era obişnuit. Şedinţa era prezidată de Abraham Dichter, directorul organizaţiei Shin Beth1 şi se desfăşura la etajul al şaselea al noii clădiri a Serviciului de informaţii.
Era o construcţie masivă şi albă, cu acoperiş plat şi cu ferestre mici şi pătrate, semănând cu un bloc de locuinţe. Un teren viran o separa de campusul Universităţii din Tel Aviv, aflată în partea de nord a oraşului, în dreptul în care din autostrada Ayalon se bifurca bulevardul Rokakh.
Înainte de a se aşeza, Ezra Patir ocoli masa şi dădu fiecărui participant câte o mapă identică. Se prezentau acolo dările de seamă asupra tehnicilor de ascultare electronică, folosite în teritoriul palestinian şi în „ţintele” palestinienilor din cadrul Shin Beth, în ultimele douăzeci şi patru de ore. Era vorba de rezultatul muncii diviziei tehnice, serviciul cel mai „sensibil” din cadrul organizaţiei Shin Beth, care gira toate mijloacele electronice. Ascultările telefonice, adesea extrem de sofisticate, nenumăratele microfoane clandestine introduse în preajma celor mai mulţi lideri palestinieni, precum şi multe alte procedee ţinute în secret atât de mare încât erau cunoscute de foarte puţini.
Israelienii excelau în acest domeniu. În timpul negocierilor dintre palestinieni şi israelieni de la Oslo, Mossad-ul2 reuşise, cu ajutorul unei „cârtiţe”, să introducă în biroul lui Abu Mazen, principalul negociator palestinian, o baterie cu microfoane ascunse într-un fotoliu şi într-o lampă şi declanşate cu ajutorul unui senzor electronic ce se activa în momentul în care Abu Mozen se aşeza în fotoliu.
Întreg sistemul – microfoane şi emiţători – era echipat cu baterii revoluţionare, capabile să dureze ani de zile. Astfel puteau fi ascultate convorbirile cele mai secrete ale liderilor palestinieni, fapt ce facilita în mod considerabil munca negociatorilor israelieni, care ştiau ce e în capul adversarilor lor.
De când conducătorii palestinieni se instalaseră în Cisiordania şi Gaza, conform acordurilor de pace din 1993, serviciul lui Ezra Patir începuse să opereze în exterior, după modelul Mossad-ului. Se ocupa cu spionajul electronic al activităţii celor din Fatah, din Djihad-ul islamic, din Hamas şi din serviciile de informaţii palestiniene. Din fericire pentru Shin Beth, palestinienii subestimau capacitatea tehnică a serviciilor israeliene.
Activiştii care pregăteau atentatele împotriva israelienilor credeau că este suficient să-şi schimbe numerele telefoanelor portabile în fiecare săptămână. Nici chiar profesioniştii din domeniul spionajului electronic palestinian nu puteau concepe că un telefon putea servi ca mijloc excelent de ascultare, chiar dacă avea receptorul închis.
După ce Ezra Patir se aşeză la masă, Moşe Hatwaz, directorul cabinetului lui Abraham Dichter, începu să prezinte evaluările ameninţărilor teroriste recente.
Era vorba mai ales de riscul unor atentate pe teritoriul israelian din partea unor kamikaze din Hamas sau din Djihad-ul islamic.
Cu câteva săptămâni mai devreme, noul prim-ministru Ariei Şaron fusese ales datorită promisiunilor făcute de el în legătură cu securitatea israelienilor. Niciodată problema atentatelor nu fusese mai arzătoare ca acum. Într-o linişte de plumb, Moşe Hatwaz anunţă:
— Trei obuze de mortieră au căzut pe chibiţul Nahral Oz, la est de fâşia Gaza, fără să facă însă victime.
Abraham Dichter se întunecă la faţă. Israelul fusese lovit. Hatwaz continuă:
— Un colon a fost ucis pe o şosea de centură de pe lângă colonia Newe Daniel, la vest de Bethleem. În aceeaşi zonă, o echipă din Hamas a fost localizată la Ramallah. Membrii ei dispuneau de două vehicule încărcate cu material exploziv, pe care intenţionau să le introducă în teritoriul nostru. Am transmis informaţia la Tsahal3 care a instalat imediat baraje. Se pare că, pentru moment, comandoul nu a reuşit să iasă din perimetrul Ramallah.
Abraham Dichter privea prin ferestruica pătrată la cerul albastru şi senin. Era greu de închipuit că într-o zi minunată ca aceasta, moartea să dea târcoale prin Israel. În fiecare zi de shabbat, plajele oraşului erau pline de lume. Tel Aviv semăna din ce în ce mai mult cu Miami, plaja extinzându-se către nord, între ţărmul Mediteranei şi autostrada Ayalon. Un amestec de clădiri ultramoderne şi clădiri din beton în care se îngrămădeau două treimi din populaţia statului evreu. Ultimul atentat palestinian avusese loc la câţiva kilometri către nord: un kamikaze din Hamas, grupul Ezzedine El Kassam, s-a aruncat cu toată încărcătura explozivă peste un pasaj subteran.
Fuseseră trei morţi şi opt răniţi. Dacă bomba ar fi explodat peste un autobuz, numărul victimelor ar fi fost de zece ori mai mare. Abraham Dichter le interzisese copiilor lui să mai ia autobuzul. Acest gen de atentate era total imprevizibil. Când Moşe Hatwaz termină de vorbit, el îl întrebă.
— Moşe, există o ameninţare imediată?
Moşe Hatwaz dădu afirmativ din cap.
— Da, oamenii lui Patir au interceptat o comunicaţie telefonică dintre un tip din Gaza şi un prieten al său de aici, din Tel Aviv. Acesta din urmă îi spunea prietenului său „Ahmad” că recepţionase cele patruzeci de kilograme de portocale, dar că mai avea nevoie şi de altele. Este vorba de explozive.
— Aţi localizat convorbirea?
Ezra Patir răspunse:
— Nu. Nu încă. Apelul a fest efectuat de pe un celular, undeva în partea de sud a oraşului, către Eilat Road.
— Dar acel „Ahmad”?
— Acela răspundea de la un post fix pe care l-am localizat, într-o casă reperată deja în cartierul Alturkman din Gaza City. Este vorba de unul din sediile clandestine ale organizaţiei Hamas.
