În amintirea comandantului Pierre Gallopin, mort pentru patrie.
Capitolul I.
Ted Brady contempla soarele care cobora încet peste crestele îndepărtate şi violete ale deşertului Djebel Marra. Astrul ceresc se întuneca încet către vest, stingându-şi uşor razele toride.
Bărbatul încerca să nu se gândească la nimic, dar groaza îi crispa stomacul, făcându-l să uite aproape complet de setea teribilă ce îi transformase limba într-un burete uscat şi buzele în pergament. Nu i se dădea de băut decât de două ori pe zi, cu toate că între orele unsprezece şi cincisprezece temperatura depăşea adesea 40°, deshidratându-i complet pe cei expuşi. Era legat mai rău ca un animal şi ţinut în afara taberei, cu mâinile prinse de un ţăruş, acum destul de anchilozate pentru a-i provoca dureri la orice mişcare. Când închidea ochii, cercuri roşii dansau sub pleoape.
Brusc, îi reveni în minte o frază citită cândva: „Nimeni nu poate privi direct în faţă nici soarele, nici moartea”.
Locul de tortură se afla lângă ţarcul cămilelor, la mică distanţă de corturile şi maşinile tip Land-Rover, ascunse sub câteva tufişuri. Acest lagăr se găsea în centrul deşertului Kordofan, la jumătatea drumului dintre Khartoum şi El Fasher, într-o vale uscată, la nord de cărările străbătute de caravane. Niciodată aviaţia militară sudaneză nu avusese destul combustibil pentru a patrula până în acest colţ retras de lume. De fapt, un observator aerian nu ar fi văzut decât o tabără cu câteva vehicule, nişte cămile şi vreo cincizeci de oameni ce puteau aparţine unui trib nomad din Darfour.
Nemişcaţi, asemănători unor insecte, ghemuiţi în faţa corturilor şi privind în gol, războinicii cu turbane şi ţinută paramilitară bej se confundau cu nisipul plin de scoici. Ei alcătuiau o imagine a răbdării infinite, caracteristică oamenilor din deşert.
După arşiţa din timpul zilei, începea să se instaleze o răcoare plăcută. Ted Brady număra secundele. I se dădea de băut de-abia după cea de-a patra rugăciune, a Maghrebului. Americanul, cu ochii închişi, încerca să se aline, căutând ceva reconfortant. Dar oraşul Khartoum care era urât, plat, prăfuit, ridicat în plin deşert la confluenţa Nilului Alb cu Nilul Albastru, fără străzi asfaltate şi fără restaurante, i se părea deja un vis de neatins. De trei zile stătea legat de ţăruş şi era hrănit doar cu cereale şi câteva banane. Faptul că-şi făcea nevoile pe el, nu-i impresiona pe arabi, insensibili la suferinţele lui.
La un moment dat, la urechi îi ajunse un zgomot asemănător cu cel al unui motor. Dacă ar fi fost al unui camion se putea considera salvat. Dar nu distinse decât un Land-Rover cenuşiu, din care coborî un bărbat pe care americanul îl recunoscu imediat după forma capului şi părul creţ. Era şeful! Înţelese că nu va mai veni nici un camion şi câteva lacrimi ţâşniră din ochii lui umflaţi şi roşii.
După câteva minute de toropeală, auzi paşi care se apropiau şi-l văzu pe Habib Kotto, omul care îl răpise. Elegant, cu mâinile îngrijite, cu o piele negricioasă, avea trăsăturile fine ale arabilor din nordul Ciadului.
— Prietenii dumneavoastră nu au venit la întâlnire, spuse acesta în engleză.
Ted Brady închise iar ochii şi murmură:
— Sete. Mi-e sete.
Habib Kotto se făcu a nu auzi şi repetă:
— N-a venit nimeni, iar termenul expiră azi!
Ted Brady făcu un efort supraomenesc pentru a-şi ţine ochii deschişi. Îi venea să urle datorită neputinţei şi să strige că nu era vina lui. Dar nu putu decât să repete:
— Sete. Sete.
Interlocutorului său nu părea să-i pese şi adăugă:
— Dacă au crezut că glumesc, s-au înşelat! Am nevoie de aceste arme şi le voi obţine cu orice preţ!
Capul lui Ted Brady căzu în piept, înţelegând că soarta îi era pecetluită. Liniştit, Kotto se îndreptă spre corturi. După câteva clipe, unul din oamenii săi se apropie de prizonier cu o gamelă de cereale şi o tărtăcuţă cu apă, dezlegându-i mâinile. Ted Brady lăsă gamela în echilibru pe genunchi, forţându-se să-şi înmoaie buzele în apă, savurând din plin această plăcere. În afara apei răcoroase, nimic nu mai conta.
Ar fi putut bea litri întregi, numai ca să-şi aline uscăciunea gurii. Din păcate, nu i se dădea decât o jumătate de litru pe care-l bău încet, silindu-se să şi mănânce câte ceva. După ce termină, paznicul îl legă la loc. Din fericire, cu ajutorul frigului şi oboselii, căzu într-o toropeală binefăcătoare.
*
* *
Căldura ce o simţea pe spate îl trezi. Era ora şapte dimineaţa şi mângâierea soarelui devenise deja arzătoare. Fiecare muşchi îl durea, iar ţinuta sa, iniţial elegantă, nu mai avea culoare.
El, fercheşul şef al Departamentului C. I. A. din Khartoum, răsfăţatul nevestelor diplomaţilor, nu mai era decât o zdreanţă zbârcită, uscată de vântul şi soarele deşertului.
Printre ochii întredeschişi îi zări pe oamenii lui Habib Kotto demontând corturile. Bătăile inimii i se accelerară, gândindu-se că, în sfârşit, vor pleca din acel loc nenorocit. Un soldat se apropie de cămile şi începu să le dezlege, cu excepţia uneia, pe care o lăsă legată de un ţăruş, exact ca şi pe el. Torturat din nou de sete, privea pregătirile de plecare, sfâşiat între spaimă şi curiozitate. Îşi blestema uşurinţa cu care tratase un african, jurându-şi că niciodată nu va mai avea încredere în acest gen de oameni, datorită cărora acum devenise un simplu ostatic.
