Capitolul I.
Strigătul grav al unui geko izbucni foarte aproape de urechea lui Pong Punnak, făcându-l să tresară. Şopârla mare stătea la soare, cocoţată pe o piatră funerară, la un metru de bărbatul ghemuit în spatele unui pâlc de arbuşti înţesaţi cu orhidee sălbatice de un roşu strălucitor. Thailandezul numără strigătele, cuprins de o vagă nelinişte: un număr par avea să-i poarte ghinion, un număr impar era de bun augur.
După cel de al optulea zgomot cavernos, tăcerea se lăsă peste cimitirul întins, întreruptă doar de susurul apelor gălbui ale râului Kwai, care curgeau cu viteză de o parte şi de alta a micuţei insule. Sampanul cu care venise Pong Punnak era ascuns în ierburile înalte, în partea opusă a insulei, cam la o jumătate de milă distanţă.
Pong Punnak privi şopârla, implorând-o parcă să mai strige, dar saurianul îşi reluase siesta, cu ochii bulbucaţi acoperiţi de o pieliţă cenuşie.
Se apropia amiaza şi soarele cădea vertical peste pietrele funerare, toate aidoma, aliniate pe o distanţă de sute de metri. Florile sălbatice dădeau un aer sărbătoresc acelui loc sinistru prin definiţie.
Ca să mai treacă timpul, Pong Punnak se distra descifrând inscripţiile gravate pe placa din apropierea locului unde era ascuns; în ciuda timpului scurs, literele se vedeau clar: „Winston Stilwell, sergent, cea de-a II-a Brigadă Personală de Cavalerie Uşoară a Regelui. 9 ianuarie 1946.”
Cu toate că era un tip curajos, Pong Punnak, era superstiţios. Apropierea atâtor morţi îl tulbura, cu toate că erau mult mai puţin periculoşi decât cei ce-l urmăreau.
Puţină lume în Thailanda ştia de existenţa acestei imense necropole. Insuliţa aflată în mijlocul râului Kwai era toată un cimitir, cu alei drepte, care se intersectau pe o distanţă de mai bine de un kilometru, întrerupte din loc în loc de rădăcinile enorme ale unui bananier, pe care buldozerele nu le putuseră smulge.
Toate pietrele funerare de formă dreptunghiulară, cu înălţimea de douăzeci de centimetri, erau identice. Pe fiecare dintre ele erau inscripţionate: numele, gradul şi data morţii.
Şapte mii de persoane îşi dormeau aici somnul de veci: englezi, olandezi, americani, morţi între 1942 şi 1946, din cauza dizenteriei, a privaţiunilor, sau ucişi de gloanţele japonezilor. Veniseră pe jos de la Singapore, construind calea ferată Singapore – Rangoon, fiecare traversă fiind marcată de moartea unui om. Doar podul peste râul Kwai costase viaţa a trei mii de suflete. După război, aliaţii cercetaseră şi cele mai bine ascunse locuri din junglă, încercând să găsească părţi împrăştiate din trupurile ciopârţite ale soldaţilor. Deseori, negăsind mare lucru, multe morminte adăposteau acum doar câteva rămăşiţe.
În aval de pod se afla un al doilea cimitir, de astă dată pe mal, adăpostind opt mii de morminte. Între cele două cimitire, serpanta metalică ce înlocuia pasarela provizorie construită de japonezi se clătina de două ori pe zi, la trecerea trenurilor.
Uitaţi în junglă, la o sută treizeci de kilometri de Bangkok, pe morţi nu-i vizita prea multă lume, doar din când în când vreun tovarăş de arme, nişte turişti veniţi să vadă podul, sau unii pentru care crucile nu aveau prea mare importanţă. Aşa cum era Pong Punnak, de exemplu. Cu toate că era superstiţios, nu-i păsa deloc de miile de morţi care se odihneau sub el. Ochii lui mici şi vii urmăreau continuu silueta unui bărbat îmbrăcat într-o cămaşă albă, cu privirile ascunse în spatele unor ochelari cu lentile negre, ghemuit în aşteptare în partea nordică a cimitirului, lângă apă.
Din când în când arunca o privire spre morminte şi Pong se ascundea şi mai bine în spatele arbustului care îl proteja. O frică animalică începea să-l învăluie. Nimeni nu ştia că se află acolo. Cu toate că thailandezii sunt în general slabi ca un ţâr şi cu picioare de băieţandru, el era destul de corpolent, costumul ieftin din material uşor stând pe el ca pe un caltaboş.
Deodată, o joncă lungă, acoperită cu tablă ondulată, apăru la cotul râului, lat de mai bine de o sută de metri, îndreptându-se spre cel ce aştepta. Fu trasă pe nisip şi doi bărbaţi înalţi şi supli, metişi de thailandezi din nord cu chinezi, săriră pe insulă. În acel moment, un al doilea personaj ascuns în spatele celui cu cămaşă albă ieşi din ascunzătoare şi se îndreptă spre cei doi. Pong Punnak simţi cum i se strânge inima. Fără să simtă sudoarea care îi invada fruntea, asistă fascinat la scena care se derula: nişte teancuri de bani treceau din mână în mână. Era atât de absorbit de situaţie încât tresări atunci când strigătul şopârlei îi răsună în ureche.
Ceea ce urmă se petrecu foarte rapid. Cei patru se întoarseră în direcţia strigătului zărind creştetul lui Pong apărând din tufiş. În aceeaşi clipă geko strigă din nou şi thailandezul auzi o voce guturală spunând în limba lui:
— Ucide-l!
Cel în cămaşă albă ţâşni în direcţia lui Pong Punnak, oprindu-se la câţiva metri de pâlcul de arbuşti, braţul drept i se destinse şi un obiect strălucitor străbătu aerul.
Pong Punnak se rostogoli ca un iepure. Ajunsese la cinci metri de arbust când pumnalul se înfipse în şopârla aflată pe mormânt. Lovit de moarte, geko scoase un urlet prelung, uimitor de uman, aidoma unui strigăt de copil torturat.
În ciuda celor treizeci şi cinci de grade, spatele thailandezului fu scăldat de o sudoare rece şi Pong începu să alerge şi mai repede. Avea un avans de mai puţin de treizeci de secunde pentru a ajunge la jonca aflată de cealaltă parte a cimitirului.
Bărbatul în cămaşă albă smulse în treacăt arma din trupul în agonie al şopârlei şi o luă pe urmele thailandezului.
Alergând în zig-zag, printre morminte, Pong Punnak se aştepta în fiecare clipă să simtă pumnalul cum i se înfige în spate.
Niciunul dintre cei doi bărbaţi nu văzu silueta descărnată ce se iţea din spatele unui pâlc de arbuşti de la marginea cimitirului: un thailandez bătrân, uscat ca o frunză toamna, cu creştetul apărat de o pălărie zdrenţuită din frunze de palmier. Strigătul şopârlei îi stricase siesta.
