Prolog.
Era ora nouă fără douăsprezece minute. Brooks lăsă, în fine, mâna lui Edwin, soţul său. Zborul 800 al companiei TWA cu destinaţia Paris, care decolase în urmă cu patruzeci şi şase de minute de pe aeroportul John Fitzgerald Kennedy din New York, atinsese altitudinea de patru mii trei sute douăzeci de metri.
Deşi erau veterani ai aerului, la fiecare călătorie, soţii Brooks se ţineau de mână în timpul decolării, iar, uneori, mult timp după aceea. Locuiau la Edgartown, în statul Massachusetts, dar evadau cu regularitate în lungi plimbări prin lumea întreagă. Vizitaseră toate continentele în afară de Antarctica. Dar, fiindcă începuseră să îmbătrânească, această escapadă la Paris era şi ultima lor călătorie.
Mai departe cu trei rânduri de scaune de soţii Brooks, Larkyn Dwyer, cu chipul lipit de hublou, nu-şi revenea din visare. Plecată de dimineaţă din New River, Arizona, îşi va sărbători mâine împlinirea vârstei de unsprezece ani la picioarele Turnului Eiffel.
Aşezat în primul rând de la clasa a doua, Jack O'Hara, producător de televiziune, pândea cu neîncredere schimbările de sunet ale motoarelor cu reacţie. Detesta avioanele şi nu le folosea niciodată când se deplasa în interiorul Statelor Unite, însă şeful lui de la canalul de televiziune ABC Sports îi ceruse să se ducă să se ocupe de transmiterea în direct a Turului Franţei. Ca să-l convingă, îi oferise două bilete gratuit pentru soţia lui Janet şi fiica de treisprezece ani, Caitlen, care erau nebune de fericire fiindcă se duceau la Paris.
Boeingul 747 era aproape plin cu mulţi americani, dar şi cu francezi. La cei douăzeci şi cinci de ani ai săi, Michel Breistoff era deja o vedetă a hocheiului pe gheaţă. Se întorcea la Roubaix, oraşul său natal, după ce obţinuse diploma la Harvard.
Ludovic Chamson, de unsprezece ani, revenea acasă, la Garancieres, după ce beneficiase de un schimb de elevi care îi permisese să petreacă câteva luni la Chicago. Era încântat deoarece călătorea singur. Pândea cu coada ochiului echipajul care se pregătea să servească cina. Murea de foame. La Chicago mâncase prea devreme.
La clasa întâi, se aduseseră deja aperitivele. Perechea ce asigura serviciul se dăduse peste cap ca să cadă în aceeaşi tură. Era zborul lor norocos; în urmă cu douăzeci de ani, s-au întâlnit şi s-au îndrăgostit unul de celălalt pe aceeaşi cursă 800, care a devenit mascota lor.
Chiar deasupra lor, în cockpit, comandantul de bord, Ralph Kervorkian, cerea turnului de control de pe aeroportul JFK să autorizeze viteza de cinci sute şaizeci de noduri la înălţimea la care se găsea. Richard Campbell, mecanicul lui, tocmai verifica parametrii de zbor. Fiind ocupaţi cu treburile lor, cei doi nu apucară să-şi desfacă centurile de siguranţă. Deşi fusese stabilită pentru ora şapte seara, decolarea s-a efectuat abia la ora opt şi două minute, din cauza aglomeraţiei pistelor. Pasagerii au aşteptat cuminţi la poarta 27 de pe aeroport ca să fie chemaţi.
Boeingul 747 sosise de la Atena tot în aceeaşi după-amiază, la ora cinci fără douăzeci şi două de minute. Verificările de rutină întreprinse între cele două zboruri nu depistaseră nimic anormal, în afară de înlocuirea unui indicator de presiune la motorul numărul trei. Decolarea deasupra oceanului s-a desfăşurat fără cea mai mică problemă. Timpul era favorabil, condiţiile meteo, excelente.
Era ora nouă fără unsprezece minute.
Din zborul 800 al companiei TWA rămăsese doar o mare de flăcări pe suprafaţa Oceanului Atlantic, unde pluteau câteva resturi amărâte în larg, spre Long Island.
Cu puţine secunde în urmă, imaginea Boeingului 747 al companiei TWA dispăruse de pe ecranele radar ale turnului de control de pe aeroportul JFK. Martorii, care erau destui pe plajă în acea zi de 17 iulie, văzuseră aparatul explodând în aer. Partea din faţă a avionului a fost retezată de-a dreptul şi s-a prăbuşit în ocean ca un bolovan, cu o viteză de trei sute cincizeci de kilometri pe oră. Restul fuselajului şi aripile, trase de motoarele care mai funcţionau încă, îşi continuaseră zborul cam douăzeci şi patru de nesfârşite secunde, înainte de a se scufunda la rândul lor în ocean.
Îngroziţi şi neputincioşi, pasagerii de la clasa a doua şi a treia, treziţi instantaneu în întuneric, loviţi aprig de vântul ce pătrundea în fuzelaj cu o viteză nemaipomenită, îşi trăiau ultimele clipe. Vieţi ce se stingeau o dată cu dezintegrarea Boeingului 747 în momentul în care se lovea de valuri cu un şoc înspăimântător.
Pe coasta dinspre Long Island, sute de martori oculari, aflaţi şi ei în stare de şoc, chemaseră Paza de Coastă, poliţia şi pompierii. Toţi cei care aveau bărci se duseseră la locul catastrofei.
Elicopterele Pazei de Coastă ajunseseră extrem de repede. Dar nu reuşiseră decât să survoleze zona în care s-a produs catastrofa. Se îngrozeau la gândul că trupurile sfârtecate ale celor două sute treizeci de pasageri ai Boeingului 747 zăceau pentru totdeauna la treizeci şi cinci de metri adâncime pe fundul oceanului.
Capitolul I.
Soarele inuman de arzător cădea drept pe dalele mari ale esplanadei situate între partea sudică a grandioasei moschei a regelui Fahd şi vechea fortăreaţă. La Riad, până în septembrie, temperatura nu cobora niciodată sub patruzeci şi cinci de grade la umbră. La soare, trebuie să fi fost peste cincizeci şi cinci de grade…
Piaţa era înconjurată de nişte palmieri rahitici udaţi la un preţ exorbitant, dar nici aşa nu reuşeau să-i dea locului o înfăţişare mai plăcută.
Rugăciunea cea mare de vineri se terminase de douăzeci de minute, dar, în ciuda căldurii înăbuşitoare, credincioşii care ieşiseră din moschee nu se împrăştiaseră pe la treburile lor. Ba dimpotrivă, li se alătură o mulţime de nesaudiţi – filipinezi, pakistanezi, iordanieni, yemeniţi – angajaţi în regiune, majoritatea în muncile de jos. Adevăraţii saudiţi, înfăşuraţi în thaub-urile lor – nişte rochii lungi de un alb imaculat – încercau din răsputeri să evite contactul nesănătos cu plebea.
