Capitolul I.
Arif Jamal îşi şterse faţa asudată. Deşi micuţa lui Suzuki Mehran era staţionată la umbra copacilor de acacia pe Municipal Road, cu toate geamurile deschise, înăuntru era un adevărat cuptor. Soarele bătea direct pe tabla plafonului şi nu era nici o adiere de vânt. Arif Jamal se aplecă puţin ca să-şi dezlipească de spătarul scaunului cămaşa udă de transpiraţie. Ar fi dat orice ca să poată trage o fugă până la Melody Market ca să-şi cumpere o Coca de la gheaţă.
Dar nu putea să se mişte din loc. Pentru a nu ştiu câta oară privirea se opri asupra clădirii imense şi plate de culoarea ceramicii de Sienna cu deschizături ciudate ca nişte supozitoare, acoperite cu grilaje albe şi se opri asupra uşii ce se deschidea spre o platformă inundată de soare. „Moscheea Roşie”, denumită astfel din cauza culorii zidurilor, era cea mai cunoscută din Islamabad. De câteva luni, de aici plecau practic toate manifestaţiile antiamericane şi anti-Musharraf, alimentate de predicile înflăcărate ale imamului său, mollahul Abdullah. În afara activităţilor de la moschee, acesta conducea şi madrasa1 Faridiya, cea mai mare din Islamabad, situată foarte aproape de marea moschee cu patru minarete Shah Faisal, la poalele colinelor Margalla, ce mărgineau nordul capitalei Pakistanului. Adevărat creuzet fundamentalist, adăpostea numai copii care învăţau Coranul pe de rost legănându-se ca nişte păpuşi stricate. Mulţi dintre „elevii” săi veneau din toate colţurile lumii ca să se formeze în spiritul Jihadului, Războiul sfânt, fie în Afganistan, fie în Kashmir. Practic, în fiecare clasa exista un calendar al mişcării extremiste Jaish-e-Mohammad care şi-a jurat să-i alunge pe indieni din Kashmir. La asfinţit, elevii mai mari se iniţiau în artele marţiale în pădurile din jurul şcolii.
Se vedea că talibanii erau la fel de derutaţi, iar voluntarii se orientau de-acum către Kashmir, unde IŞI2 îi infiltra în cea mai mare taină. În ciuda protestelor preşedintelui pakistanez, Pervez Musharraf, care îi asigurase pe americani că trecuse prin ciur serviciile şi elementele cele mai extremiste, nu se schimbase absolut nimic. Şeful cel nou, generalul Esau El Haq, nu reuşea să-şi controleze subalternii.
Majoritatea agenţilor din ISI erau în continuare admiratori înfocaţi ai talibanilor, ai lui Bin Laden şi ai combatanţilor din reţeaua Al-Qaida. Fiind goniţi din Afganistan de bombardamentele americanilor, numeroşi membri ai reţelei Al-Qaida s-au refugiat în această madrasa în care mollahul Abdullah îi recicla pentru Jihadul din Kashmir.
Această provincie situată în nord-est, a cărei populaţie este în proporţie de nouăzeci la sută musulmană, a fost împărţită în jumătate, printr-o glumă a Naţiunilor Unite, între cele două ţări duşmane, în 1965, după cel de-al doilea război indo-pakistanez. Or, acest lucru ducea în mod sigur la un război de cel puţin o sută de ani. Această împărţire absurdă a declanşat furia neîncetată a pakistanezilor, pentru care Kashmirul a devenit un soi de Alsacie şi Lorrenă, adică o cauză naţională sfântă. Dar şi un veşnic spin în călcâiul generalului-preşedinte Musharraf, care se afla între americanii ce îi cereau să-i alunge pe mujahedinii raliaţi la Al-Qaida, opinia publică şi armata, care în fond îi susţinea. În Pakistan şi alţii ca el mai fuseseră alungaţi de la putere şi spânzuraţi chiar pentru mai puţin.
În clipa în care Arif Jamal îşi punea batista în buzunar, uşa Moscheii Roşii se deschise, iar în cadrul ei apăru un bărbat în charouar-camiz3.
Şi cu un turban maro pe cap. Era mollahul Abdullah, imamul Moscheii Roşii.
Începu să străbată esplanada cu paşi lenţi, îndreptându-se către o străduţă înfundată. Acolo era locuinţa lui, o casă modestă din chirpici pe care o împărţea cu cele trei soţii şi cei doi fii. Chiar în faţă era parcat un vehicul 4x4 alb înmatriculat la Peshawar, care venise cu o seară înainte.
Arif Jamal îl urmări cu privirea pe mollahul Abdullah, vesel că se putea mişca în sfârşit. Dacă informaţiile „sponsorilor” lui erau exacte, mollahul Abdullah va pleca foarte curând într-o călătorie, oficial la Peshawar, invitat de conducătorul unei şcoli coranice. Însă, în realitate, se ducea mai departe, în zonele tribale din nord-vest, unde guvernul pakistanez nu prea avea autoritate; sau mai probabil, în Afganistan.
Arif Jamal era aşadar plătit ca să-l urmărească pas cu pas. Asta şi făcea de vreo câteva zile fără să aibă probleme. Mollahul Abdullah îşi împărţea viaţa între casă, şcoală şi moschee, ducându-se foarte devreme la şcoală şi întorcându-se pe la zece la moschee cu maşina unuia dintre băieţi. Aşa făcuse şi în această dimineaţă. Arif Jamal tocmai se întreba unde să-şi parcheze maşina ca să fie sigur că poate să urmărească vehiculul 4x4 cu care se deplasa mollahul Abdullah, iar, când acesta dădu înapoi ca să se angajeze pe Municipal Road, zări în oglinda retrovizoare o Toyota albă murdară şi cu tabla îndoită. Aceasta se opri exact în spatele lui. Din ea coborî un tânăr ras în cap şi strigă la el. Mollahul Abdullah se opri în mijlocul esplanadei şi se întoarse ca să vadă cine îl striga.
Din Toyota coborî alt tânăr cu un Kalaşnikov în mână. Liniştit, acesta duse arma la umăr şi trase o rafală asupra mollahului care stătea nemişcat. Fiind nimerit în coapsă, acesta se prăbuşi ca un bolovan la pământ. Zgomotul împuşcăturilor sperie un stol de mierle care zburară imediat din eucalipţii care împrejmuiau moscheea. Îngrozit, Arif Jamal se făcu mic pe scaunul său. Din Toyota, coborî al treilea tânăr, înarmat şi el cu un AK 47 care supraveghea împrejurimile moscheii, gata să acţioneze. Rarii trecători de pe Municipal Road părură să nu observe incidentul, dar nici pe Arif Jamal ghemuit la volan. Ţinându-şi răsuflarea, urmăritorul îndrăzni să arunce o privire pe esplanadă. Bărbatul care îl împuşcase pe mollah se apropie de corpul întins pe jos. Turbanul acestuia se rostogolise, iar el nu mai mişca. Veşmintele erau îmbibate cu sânge. Ajuns lângă el, ucigaşul îndreptă spre sol ţeava Kalaşnikovului şi trase de aproape o rafală în cap. Acesta explodă ca un pepene prea copt, împrăştiind aşchii de oase, materie cervicală şi păr într-o baltă mare de sânge. Arif Jamal avea senzaţia că înghite vată. Asistase la o execuţie pregătită cu mult sânge rece. Dacă ucigaşii îl vedeau, îl eliminau şi pe el. În astfel de treburi nu trebuia să existe martori. Cu un nod în gât, îl văzu în oglinda retrovizoare pe asasinul care se îndrepta liniştit spre Toyota. Se ghemui şi mai mult în scaun, auzi portierele trântindu-se, iar după câteva clipe, maşina trecu pe lângă el, îndreptându-se către Shahrah-e-Kashmir Road. Se simţea atât de uşurat, încât era cât pe ce să se scape în pantaloni. Reţinuse numărul maşinii ucigaşilor: K 3031. Îl notă imediat de frică să nu-l uite, apoi coborî şi se alătură grupului de curioşi care începură să se adune în jurul cadavrului mollahului Abdullah.
