(Li Sha-Tin trebuie să moară)
Capitolul I.
Instalat confortabil în cada jacuzzi ale cărui jeturi de apă la 32°C îi maşau agreabil partea dorsală, Li Sha-Tin contempla valurile oceanului Pacific care asaltau promontoriul stâncos pe care era construit Wickaninnish Inn, într-un muget de parcă era sfârşitul lumii. Sunetul, captat de microfoane aflate în exterior, era retransmis în camerele hotelului de lux pe un fond de muzică clasică. Era apocalipsul civilizat. După ce se spărgeau de stânci, valurile inundau geamurile groase aflate la distanţă de un metru de el.
Era impresionant, el crezându-se pe pasarela unui vas în plină furtună.
Li Sha-Tin întinse mâna spre cupa de şampanie aşezată în echilibru pe marginea căzii şi sorbi un gât de lichid spumos, Taittinger Comtes de Champagne Blanc de Blanes producţia anului 1995, oferit cu graţie de direcţiune. Şampania era pentru chinezi o descoperire recentă pentru care el prinsese gust foarte repede după ce se instalase la Hong Kong într-un apartament de opt sute de metri pătraţi pe Causeway Bay, în perioada ascensiunii sale fulgerătoare. Cu ochii pe jumătate închişi, cu capul dat pe spate, Li Sha-Tin privi spre următorul val care se apropia mugind. Se simţea stăpânul lumii. Întâi de toate, era viu după ce evitase în ultimul moment o capcană întinsă de Goangbu1 şi pe urmă, era bogat, foarte bogat. În afara bunurilor sale imobiliare rămase prin forţa împrejurărilor în China, el era stăpânul mai multor milioane de dolari împărţiţi prin diverse bănci din Singapore până-n insulele Caiman şi în sfârşit în Canada, ceea ce pentru un imigrant de lux nu era de plâns…
După ce debarcase la Vancouver cu câteva luni în urmă, era neliniştit pentru că până atunci nu ieşise niciodată din China. Dar, graţie contactelor sale cu triadele2 stabilite în Canada, el se adaptase repede la atmosfera din această ţară, deşi nu ştia decât câteva cuvinte în engleză. Limba sa materna era dialectul vorbit în Fujian, provincia sa de origine şi în Taiwan. La Hong Kong, el învăţase cantoneza care era indispensabilă. Desigur, la Vancouver nu erau toate în roz şi el trebuia să se ferească douăzeci şi patru din douăzeci şi patru de ore de o grămadă de răufăcători lansaţi pe urmele sale. Unii îl voiau mort sau viu, alţii, pur şi simplu mort, ca să nu-i mai punem la socoteală pe cei care-l doreau viu. Asta însemna foarte multă lume.
Totuşi, Li Sha-Tin se putea mândri cu un parcurs strălucitor. Născut într-o familie săracă din Fujian, el se stabilise în capitala acesteia, Xiamen, chiar în faţa insulei Taiwan, declarată „zonă economică specială” prin graţia lui Deng Xiaoping. Acest statut care o ferea de constrângerile birocratice uşurase în mare măsură ascensiunea lui Li Sha-Tin, mai întâi prin afaceri imobiliare şi apoi graţie unei formidabile reţele de contrabandă între Taiwan şi China continentală unde el înlesnise pătrunderea ilegală a unor mărfuri în valoare de mai multe miliarde de dolari. Evident, o asemenea afacere presupunea pile sus-puse…
Analfabet dar viclean, inteligent şi muncitor, Li Sha-Tin cheltuise la început câţiva yuani3 investiţi în mici afaceri: o fabrică de umbrele, un mic comerţ cu piese de schimb de la maşinile date la topit, dar mai presus de orice, înţelesese că în China corupţia domina totul. Atunci, el se lansase în contrabandă, la început la scară mică, apoi la scară din ce în ce mai mare, cumpărând vameşi militari şi autorităţi locale.
Aceasta i-a permis imediat să importe din Taiwanul aflat chiar vizavi, automobile, material electronic, ciment, adică tot ce lipsea în China.
Banii începură să curgă valuri. El a devenit omul cel mai celebru din Xiamen şi de asemenea, cel mai bogat. Autorităţile civile şi militare ale provinciei îi ciuguleau din mână. Puţin câte puţin, datorită grămezilor de yuani, seratelor organizate într-un imobil discret – Pavilionul roşu – unde excelenta supă de înotătoare de rechin rivaliza cu frumuseţea curtezanelor, Li Sha-Tin devenise unul din oamenii cei mai puternici din China.
Cel mai influent protector al său era generalul Ji Zhengde, care după 1992 era şeful serviciilor de securitate pentru toată China. Îl avea în buzunarul său şi pe Zhuang Rushun, guvernatorul adjunct al provinciei Fujian şi de asemenea, pe amiralul Liu Huaqing, comandantul marinei chineze de la Fujian, ca să nu mai vorbim de o grămadă de obscuri funcţionari şi mai ales de nepotul numărului unu chinez, Jiang Zemin.
Graţie acestei puternice reţele, Li Sha-Tin devenise binefăcătorul Xiamenului.
În 1996, el primise diploma de cetăţean de onoare al oraşului ca răsplată pentru donaţiile pe care le făcuse pentru construirea de şcoli, drumuri şi cămine pentru pensionari. În 1997, el fusese proclamat unul din cei douăzeci de cetăţeni cei mai eminenţi din Hong Kong.
Pentru a-şi consolida şi mai mult reputaţia, el a întreprins, tot la Xiamen, construirea unui zgârie nori de optzeci şi opt de etaje, cel mai înalt din oraş, ca şi a două turnuri ale căror geamuri trebuiau înrămate în aur, la fel ca vechile palate imperiale.
Pentru a-şi mobila casa lui personală, el importase, tot fraudulos, un conteiner plin cu mobilier Claude Dalle, ales direct din catalog.
Pe scurt, nimic nu era prea frumos pentru el.
După care, tot acest edificiu se prăbuşise din cauza unei schimbări politice. Ji Zhengde, ministrul securităţii şi protector al lui Li Sha-Tin fusese înlocuit de un „Domn Curat”, Jia Chun Wang, care îngrozit de această economie paralelă, decisese, cu împuternicire de la Pekin, să pună capăt carierei lui Li Sha-Tin.
Acesta din urmă dusese o luptă aspră, propunând chiar noului ministru un miliard de yuani dacă trecea cu vederea totul, dar nu era nimic de făcut. Reţeaua sa de funcţionari corupţi fusese dislocat, complicii lui arestaţi şi bunurile sale confiscate. Li Sha-Tin, prevenit de prieteni, scăpase de o soartă de neinvidiat, refugiindu-se în Hong Kong – ultima sa reşedinţă şi cu primul avion plecase la Vancouver.
