Vol. 1
Prolog.
Cele trei semiremorci ajunseră la podul Al-Ahrar şi virară apoi la stânga pe strada Rachid, urmate de două camioane cu prelată şi precedate de un 4x4 Toyota Land Cruiser fără numere de înmatriculare. Micul convoi parcurse aproximativ două sute de metri şi încetini înainte de a se opri în faţa unei clădiri impozante a Băncii Centrale Irakiene, pe trotuarul stâng al străzii. Acesta era barat pe cealaltă parte de bărbaţi în uniforme negre, membri ai Fedainilor lui Saddam, miliţia privată a unuia dintre cei doi fii ai dictatorului, Udai Hussein.
Precauţie inutilă. De săptămâni, teama de bombardamentele americane golea străzile Bagdadului imediat ce se lăsa seara.
O atmosferă apăsătoare strivea oraşul. Locuitorii Bagdadului îşi ţineau respiraţia, prinşi în vârtejul ciclonului. Departe, în sud, armata americană era masată la frontiera cu Kuweitul, pregătită să atace cu o formidabilă armada. Alte unităţi americane se pregăteau să atace capitala, pornind din Kurdistanul irakian şi totuşi nimic nu se petrecea la acest sfârşit de martie 2003. Nici un avion pe cerul albastru imaculat al Bagdadului, nici o împuşcătură, puţini militari pe străzi, ca şi cum războiul nu fusese decât o abstracţie îndepărtată. Desigur, fanfaronada cotidiană de la televizor, ziarele şi radioul oficial alimentau populaţia cu comunicate grandilocvente şi triumfaliste. Saddam Hussein însuşi proclama că războiul iminent avea să fie „Mama tuturor bătăliilor” şi că trupele americane, dacă îndrăzneau să se aventureze pe pământul sacru al Irakului, vor fi înecate în sânge. Doar că locuitorii Bagdadului nu vedeau nici un avion irakian pe cer iar rapacitatea sporită a tuturor susţinătorilor regimului – baasişti, membri ai serviciilor de informaţii, funcţionari – avea un miros de sfârşit de mandat.
Aici, puţină lumea dorea să se bată pentru Saddam Hussein şi cu atât mai puţini doreau să îi primească pe americani cu braţele deschise. Astfel, ascunşi acasă, aşteptau şi încercau să afle ce se petrece de la radiourile străine. Nimeni nu se aventura, după căderea nopţii, pe străzile din centru, patrulate de oameni ai Mukhabarat – serviciul de informaţii – şi de poliţişti speriaţi şi lacomi.
Abia se opri şi al treilea camion în curtea mare a Băncii Centrale că oamenii în negru ai lui Udai Hussein închiseră porţile metalice grele ce dădeau spre strada Rachid. Abia se făcuse patru dimineaţa şi doar câteva ferestre erau luminate la ultimul etaj al băncii. Fedainii lui Saddam coborâră din vehicule şi intrară încolonaţi în bancă printr-o uşă laterală care ducea la subsolul clădirii. Conduşi de un bărbat ce coborâse dintr-o Toyota neagră, îmbrăcat în negru şi el. Un adevărat munte de om: Talal El-Hani, şeful Fedainilor lui Saddam, care purta o eşarfă maro groasă peste uniformă, căci era încă rece în Bagdad şi plouase în urmă cu două zile.
După ce dădu ordinele, se îndreptă spre lift. Culoarele de la etajul al şaselea erau pline de oameni în negru. Talal El-Hani intră într-un imens birou, cel al guvernatorului Băncii Centrale, Issam Rashid Al-Huwaysh. Prin ferestrele mari se vedea, de cealaltă parte a fluviului Tigru, hotelul Mansour, luminat strălucitor, pentru a semnala eventualelor bombardiere americane prezenţa jurnaliştilor străini care se împărţeau între hotelurile Palestina, Rachid şi acest stabiliment. Ei, care credeau în precizia „bombelor inteligente”, nu se temeau de bombardamente.
Directorul Băncii Centrale veni imediat să se încline respectuos în faţa lui Talal El-Hani, urmat de un mustăcios burtos, Ikmat Ibrahim Azzawi, ministrul de Finanţe. Toţi erau la costum şi cravată. Talal El-Hani îi lăsă imediat pentru a se alătura unui bărbat bondoc cu umeri largi şi păr sur, butucănos, sprâncenele şi mustaţa foarte stufoase, îmbrăcat într-un pulover oliv şi o vestă maro cu revere de catifea: Abu Mustafa Adib, directorul de cabinet al lui Udai Hussein.
Cei doi bărbaţi şi-au strâns îndelung mâinile, iar Talal El-Hani întrebă imediat:
— Ceva nou?
— Nu, răspunse directorul de cabinet al lui Udai Hussein. Nici o activitate în sud, dar cu siguranţă vor trece foarte curând frontiera.
Servil şi prudent, Talal El-Hani protestă imediat:
— Drumul este lung de la Bassra la Bagdad.
Abu Mustafa Adib îi aruncă o privire ironică şi descurajată în acelaşi timp.
— Vor ajunge la Bagdad în două sau trei săptămâni. Nu mai avem aviaţie, nici elicoptere de asalt iar tancurile noastre T.72 nu fac faţă tancurilor Abrams americane.
— Generalul Izzak Ibrahim este plecat acolo, se pare, insistă Talal El-Hani. Este un om remarcabil.
Numărul 2 al regimului, directorul Consiliului Revoluţiei, mereu în uniformă şi cu beretă neagră, alură de anglo-saxon cu mustaţa şi părul roşcate, ochii albaştri. Slab scândură din cauza unei leucemii avansate.
— Este un om de valoare, recunoscu Abu Mustafa Adib, dar nu va putea face miracole. Nu văd cum am putea noi să-i împiedicăm pe americani să ajungă la Bagdad, dar nu va fi ultima luptă. Trebuie să ne pregătim şi de aceea te afli aici în seara aceasta.
Orice irakian care ar fi ţinut acest discurs în public ar fi fost împuşcat pe loc sau trimis în închisoarea de la Abu Ghraib. Doar în primul cerc al puterii puteai vorbi liber.
Abu Mustafa Adib se uită la ceas.
— Trebuie să plecaţi într-o oră.
— Se va rezolva, afirmă Talal El-Hani.
