Capitolul I.
Dennis Wells ieşi atât de repede din parchingul hotelului Ocean Park încât era gata-gata să se ciocnească de o enormă semiremorcă pe care o evită în ultimul moment. Conducătorul ei îl gratifică printr-un claxon furibund mai înainte de a se pierde în circulaţia de pe Jersey City. Volkswagen-ul dezarticulat cu vopseaua galbenă scorojită începu să vibreze sub efortul impus de proprietarul lui de cum ieşiră la drum deschis. Până în intrarea în Path, tunelul săpat sub Hudson, care dădea în Manhattan, piciorul lui zdrobi acceleratorul. Modestele performanţe ale Volkswagenului său din 1971 nu-i permiteau să părăsească culoarul din dreapta unde se târa în mijlocul camioanelor.
Cu capul vuind de bubuitul motorului, îşi şterse pe rând mâinile ude de transpiraţie de pantaloni. Cu capul lui rotund, părul puţin creţ şi privirea naivă, Dennis Wells nu trezea atenţia nimănui. Mii de tineri de vârsta lui părăseau dimineţile Harlemul sau cartierul Bronx pentru a merge să lucreze pentru albi.
De şase luni, făcea menajul în hotelul Ocean Park. Grija cu care îşi îndeplinea treburile îl promova la ultimul etaj unde făcea curăţenie pentru proprietarul hotelului, Donald Mills, un tânăr brun şi costeliv, ce învârtea nişte afaceri misterioase de la mansarda lui şi se dovedise a fi un maniac în ale curăţeniei. Ceea ce-i permisese lui Dennis Wells să afle, cu câteva ore mai devreme, o informaţie în măsură să-l pună pe jăratec. După săptămâni de supraveghere plicticoasă şi fără nici un rezultat, reuşise în cele din urmă să pună mâna pe ceva gras.
Părăsi bulevardul şi se afundă în Path unde fu nevoit să încetinească brutal, târându-se cu zece la oră prin tunelul afumat de gazele de eşapament. Cumplit. Îşi consultă ceasul. Aproape şase! În fiecare zi la şase şi jumătate, din principiu, avea întâlnire cu omul lui de legătura, iar dacă el nu se prezenta, amânarea se producea automat.
Inima îi bubuia în piept pe sub cămaşa murdară şi una din pleoape i se zbătea nervos. Atâta vreme cât nu aflase nimic însărcinările lui clandestine i se păruseră uşoare. Dar acum, când se pregătea să facă un pas, foarte periculos, îi venea să de-a bir cu fugiţii. Deşi era convins că avea să meargă până la capăt. Pentru a-şi da curaj, se gândi din nou la conversaţia pe care surprinsese la ultimul etaj al Ocean Park Hotel.
Dinamită curată.
Ajunse astfel până la ieşirea din tunel. Îşi continuă drumul pe lângă giganticele blocuri gemene World Trade Center şi zigzagă în josul Manhattan-ului pentru a da în Calea Unsprezece, cu sens unic, către partea de sus a oraşului. Trecu prin faţa a vrei douăzeci de blocuri şi şi-ar fi văzut de drum fără bătaie de cap dacă atenţia lui n-ar fi fost brusc atrasă de un concert de claxoane declanşat în urma lui la intersecţia dintre strada 32 şi Calea Unsprezece. Aruncă o privire în oglinda retrovizoare şi zări un Buick alb, care trecu pe stop şi se strecura cu greu printre vehiculele angajate în traversare.
Spectacol curent în New York.
Dennis Wells îşi întoarse privirea pe direcţia de mers.
După vreo zece blocuri, se uită din nou în oglinda retrovizoare mai înainte de a schimba direcţia de mers şi pulsul i se acceleră, maşina albă îl urmărea la câţiva metri în spate. Desluşi vag, prin parbrizul fumuriu, doi bărbaţi. Maşina semăna cu cea a unuia dintre adjuncţii patronului! Dar în New York erau sute de Buick-uri albe… Pentru a se încredinţa, Dennis Wells coti brusc pe strada 42, cu sens dublu. Intră pe Calea Zece, cu sens unic spre Downtown şi ieşi iar pe Calea Unsprezece prin strada 41…
Se întoarse, maşina albă dispăruse. Liniştit, acceleră pentru a nu pierde culoarea verde. Se făcuse deja şase şi jumătate.
Două blocuri mai departe, inima îi sări din piept: Buickul alb era din nou pe urmele lui, răsărit ca din pământ, la distanţă de un bloc! Încetini şi imediat urmăritorii schimbară culoarul pentru a se ascunde în spatele unui camion. Dennis Wells zdrobi acceleratorul cu mintea bântuită de panică, mai să-l apuce diareea. Oare ce greşeală comisese? Cum de-l reperaseră? Era aproape sigur acum că Buick-ul era cel aflat adesea în parcajul hotelului Ocean Park, la dispoziţia unui anume Tony Pool.
Dacă nu se înşela, nu era vorba de o simplă întâmplare…
Cu moartea în suflet, trecu fără să încetinească prin faţa barului italienesc Casa Nostra, cu pardoseala acoperită de rumeguş şi fără nici un aspect, unde avea fixată întâlnirea. Nu mai ştia ce să facă.
Soluţia cea mai bună era să se întoarcă la el acasă pe strada 125 iar a doua zi să-şi reia lucrul de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Poate că era vorba doar de o simplă supraveghere de rutină. Donald Mills, patronul hotelului Ocean Park, era de o neîncredere aproape patologică. Şi totuşi, Dennis Wells şovăia. Locuia singur. Dacă urmăritorii veneau la el acasă şi-i puseseră gând rău, era lipsit de apărare. În Harlem, vecinii nu se deranjau niciodată să sară în ajutorul cuiva.
Îşi frecă nervos mustaţa. Pe stradă, mulţimea îl proteja. Îşi spuse că s-ar fi cuvenit măcar să-i prevină pe cei care-l angajaseră şi să le comunice informaţia obţinută. Învăţase pe de rost numărul telefonului de avarii unde un automat răspundea douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. Stăpânindu-şi panica, viră pe strada 62 spre dreapta în lungul Central Park South. Chiar pe colţ cu Calea Şapte se afla o cabină telefonică. Se apropie de trotuar şi mai aruncă o privire în oglinda retrovizoare. În urma lui nici un Buick alb. Opri, părăsi Volkswagen-ul, intră în cabină şi compuse numărul secret pe care-l cunoştea pe dinafară.
