Fred Lemon parcă maşina Range Rover chiar în faţa modestului restaurant Monte Carlo, alăturat hotelului Jordani. Ceea ce le permitea prostituatelor de la Jordani să vină să bea o bere Cristal1 cu clienţii stabilimentului sau să se uite la televizorul suspendat pe perete, în faţa barului.
Era în plin centrul oraşului Bissau, capitala statului Guineea-Bissau, dar strada era la fel de desfundată ca un drum prost de pământ. De la plecarea „colonizatorilor” portughezi, în urmă cu treizeci şi doi de ani, totul fusese abandonat. Vechile faţade pastelate ale caselor coloniale nu mai erau decât nişte pereţi cenuşii roşi de umezeală, cu vopseaua scorojită. În ce priveşte străzile, doar câteva porţiuni de asfalt mai rezistau. La fiecare sezon ploios, unele dintre ele se sfărâmau, lăsând loc unor găuri enorme din care noroiul apărea imediat. O singură stradă a scăpat de această degradare: şoseaua care mergea de la Bissau la Quinhamel, unde fostul preşedinte, tăiat în bucăţi cu macetele în urmă cu un an de către un grup militar, îşi stabilise reşedinţa. Odată dispărut, şoseaua nu va mai rezista mult timp, din cauza umidităţii şi a lipsei lucrărilor de întreţinere. Şoseaua unde se afla hotelul Jordani se numise odinioară Justino Lopez, fapt amintit la unele intersecţii de câte o inscripţie pictată cu pensula pe câte un zid. De mult timp, toate plăcile emailate pe care erau scrise numele străzilor fuseseră furate, la fel ca şi tot ceea ce se afla în casele abandonate de coloniştii portughezi.
Încet, dar sigur, Guineea-Bissau şi cei 1 500 000 de locuitori ai săi se afundau într-o nonexistenţă. Membrii ONG-urilor pline de optimism, care împărţeau inegal diversele ajutoare venite din Nord, îşi smulgeau părul în timp ce strigau că ţara se dezvolta prea lent. Câţiva bătrâni „expatriaţi africani”, mai lucizi, constatau simplu că locuitorii Guineei se întorceau la stadiul sălbatic.
Ceea ce nu deranja, de altfel, pe nimeni.
Nu exista nici măcar o sărăcie aparentă. Trebuie spus că în această ţară binecuvântată creşteau de toate. Era suficient să te apleci pentru a avea ce mânca.
În fiecare an, recolta de alune caju – unica bogăţie exploatată a ţării – aducea mulţi bani intermediarilor libanezi sau mauritani şi mai puţini ţăranilor care le culegeau. Era un fruct perfect adaptat Africii: nu se recolta, se culegea de pe jos.
În plus, din 2006, o mană financiară suplimentară sosise din largul mării: exact din Venezuela şi din Columbia, graţie cocainei.
Ţară fără structuri, fără poliţie, populată de oameni extrem de puturoşi, dar uimitor de lacomi, Guineea-Bissau devenise placa turnantă a narcotraficanţilor columbieni. Aceştia se instalaseră discret aproape prin tot oraşul, jucând cărţi între două transporturi de droguri sau consumând prostituatele locale. Unul dintre ei, care probabil se plictisise, îşi cumpărase chiar un Porsche! Neştiind, se pare, care era starea străzilor.
Minunatul său 911S nu parcursese decât câţiva metri înainte de a pica într-o groapă din care fusese scos cu mare greutate.
De atunci, Luis Miguel Carrera, traficantul, îşi luase un Porsche Cayenne, un 4x4 mai bine adaptat împrejurărilor.
Fred Lemon se întinse, frecându-se pe spatele dureros. Chiar dacă stătuse la volan, fusese scuturat ca într-un coş de salată pe străzile desfundate, fără să depăşească totuşi treizeci de kilometri la oră, sărind din groapă în groapă.
Se uită la ceas: douăsprezece fără zece. Avea întâlnire la prânz, dar „contactul” său nu va ajunge mai devreme de o jumătate de oră, cel puţin.
Era în Africa.
Îşi reglă radioul pe un post cu muzică locală şi porni climatizarea. Erau aproape 30 de grade, cu 150 de grade de umiditate, un cer închis şi posomorât. Imediat ce parcă, începură să defileze vânzătorii ambulanţi, ciocănind în geam, pentru a-i propune cartele de telefon, ţigări, câteva ziare care apăreau foarte rar, mango, banane. O prostituată longilină, cu părul scurt, cărare pe mijloc, apăru pentru scurt timp în dreptul intrării de la Jordani, mulată într-o rochie care îi lăsa să se vadă trei sferturi din coapse şi privi pofticios la acest „Blanco” singur.
Un potenţial câştig de 20 000 de franci CFA2.
În Guineea-Bissau, circula francul CFA3, ceea ce permisese ţării să evite crearea unei monede care nu ar fi avut decât valoarea hârtiei din care era făcută. Protejaţi de acest „scut”, guineenii aproape că prosperau.
O maşină 4x4 gălbuie opri în spatele Roverului, iar din aceasta coborî un negru corpolent cu ochelari de soare cu rame albe, arborând un zâmbet strălucitor, puţin deranjat de lipsa unui canin, îmbrăcat într-o cămaşă lungă bej şi un pantalon fără culoare.
Făcu semn unuia dintre vânzătorii ambulanţi şi cumpără un pachet de Ronson, apoi intră pe micul culoar care separa restaurantul de hotel.
Reperase clar Range Roverul şi pe şofer, dar era un tip prudent.
Djallo Samdu era singurul „strânger4” al CIA în Bissau. Un om preţios, dar în pericol. Pe vremuri, într-o altă viaţă, serviciile secrete guineene fuseseră formate de către sovietici şi încă le mai rămăsese câte ceva. Excelenţi în interceptări tehnice, se spionau între clanuri. Din cauza postului său de la Direcţia de Informaţii Militare, Djallo Samdu, un etnic Peuhl, era urmărit de cei din tribul Balante, etnia majoritară în rândurile armatei. Nu atât de cruzi ca ei, cei din tribul Peuhl supravieţuiau datorită inteligenţei lor. Rezultatul reglărilor de conturi interne tocmai îl plasase într-un post strategic: Nr. 1 al Informaţiilor Militare şi avea de gând să fructifice această oportunitate. De asemenea, printr-un SMS codificat, provocase venirea lui Fred Lemon, „contactul” său regulat. Până atunci, nu reuşise să furnizeze CIA decât informaţii de mică importanţă, deci prost plătite. De această dată, avea ceva ce putea reprezenta o mină de aur. Fred Lemon, agent la staţia CIA de la Dakar, era deja în Africa de trei ani şi se cam îngrăşa. Calm, cu alură atletică, fruntea ascunsă de un păr negru ca de antracit, îşi adora meseria.
