Capitolul I.
Ron Barber se opri pentru un moment în faţa vilei sale. În fiecare dimineaţă, mai înainte de a reveni în tristul lui birou de pe Calle Yi, aflat la primul etaj al Jefaturei1, îi făcea plăcere să contemple câteva clipe golful Rio de la Plata.
Calea Mar Antarctico domina Playa Verde, peste crestele arborilor din parcul Virgilio. Era o stradă liniştită, rezidenţială, fără nici un magazin, paralelă cu Rambla.
În vreme ce Ron îşi făcea cura de aer curat, şoferul lui – un uruguayan – ieşi din Buick-ul albastru şi deschise portiera din spate. Americanul mai trase o gură de aer proaspăt, îşi potrivi ochelarii negri, cu un gest automat verifică prezenţa revolverului „Cobra” prins la centiron şi coborî scările peronului.
Îşi introduse precaut statura de un metru nouăzeci în Buick-ul care, brusc, păru minuscul. Aruncă o privire pe ceas. Opt fix. Dennis O'Hara, analistul politic al ambasadei, întârzia. Maşina lui era în pană şi îl rugase pe Ron Barber să meargă împreună.
Puţin agasat, acesta din urmă se întoarse să vadă dacă nu venea. Dar nu dădu cu ochii decât de bătrânul Dodge, o rablă în care se înghesuiau patru poliţişti uruguayeni în civil. Cei care-i asigurau protecţia. Cel puţin o dată pe săptămână, Ron Barbar găsea în corespondenţa lui o condamnare la moarte, semnată: „Movimiento de Liberacion National”2.
Colegii lui Ron din ambasada Statelor Unite nu erau, vai, singurii la curent că el deţinea funcţia de şef al Central Intelligence Agency.
Tupamaros, luptători de gherilă urbană, care tăiau şi spânzurau în Montevideo, nu ignorau faptul că duşmanul lor cel mai periculos era gringo din biroul cu numărul 107 al Jefaturii. Oficial – Biroul consilierilor. O cameră tristă, fără aer condiţionat, cu un plafon de şapte metri. În realitate, antena CIA Din cadrul poliţiei uruguayene, cu misiunea de a-i lichida pe luptătorii Tupamaros. Ceea ce nu-i împiedica deloc să devină tot mai îndrăzneţi. Declarându-se continuatori ai defunctului Che Guevara şi Mao, scopul lor mărturisit era lichidarea regimului democratic şi corupt din Uruguay. Cele două partide mari din ţară – Blanco şi Colorado – se uniseră pentru a-i denunţa opiniei publice şi pentru a cere ca CIA să-i scape de rebelii Tupas…
Ron Barber căscă. Nu dormise destul. În ajun, fusese cu Maureen, soţia lui, la un cocteil oferit de ambasada Paraguay-ului. Băuseră mult. Fără să-şi fi dat prea bine seama cum, Ron se pomenise făcând dragoste cu soţia lui la patru dimineaţa, în cămaşă de smoching, pe canapeaua din antreu. După opt ani de căsătorie mai era încă îndrăgostit de Maureen.
Se auziră paşi răsunând pe trotuar. Dennis O'Hara venea în fugă, legănând o servietă grea, neagră. Se aşeză precaut alături de şeful lui ierarhic şi, cei doi bărbaţi îşi strânseră mâna. Tânărul analist avea o faţă rotundă, plină de pistrui, ochi albaştri nevinovaţi şi un nas în vânt, ştrengăresc.
— Am încercat să dau un telefon, se explică O'Hara.
Ron dădu din umeri, plictisit:
— Eu unul, am renunţat de multă vreme.
Telefoanele ajunseseră o ruşine a Uruguay-ului, una dintre cele mai agasante.
Buick-ul demară lin. Maşinal, Ron se întoarse să vadă dacă Dodge-ul îi urma. Bătrâna maşină venea după ei gâfâind, într-un zgomot de angrenaje martirizate. Montevideo era un gigantic muzeu de material rulant. După treizeci de ani de inflaţie supergalopantă, maşinile se vindeau foarte scump. Cei care posedau un vehicul îl ţineau până ce se făcea praf. Străzile mişunau de Ford-uri T de prin anii cincizeci, târându-se demne cu patruzeci la oră. Pentru aniversarea căsătoriei lor, Ron îşi oferise un Cadillac bleu din 1925, care ar fi valorat în S. U. A. cât zece Cadillac-uri noi.
Şoferul se întoarse.
— Vamosa a Yi? 3
— Nu, o luăm pe Rambla.
Ron trecea întotdeauna pe interminabila şosea de pe malul mării. Sinuoasă, desfundată şi murdară. Fusese crescut în Arizona şi se sufoca în acest mic oraş de provincie, cărămiziu şi decrepit, cu clădiri îmbătrânite înainte de vreme.
Şoferul pătrunse printr-o străduţă în pantă ca să dea în Rambla, care şerpuia cât era Montevideo de lung, până în port. Ambasada americană se afla ceva mai retrasă de şosea, în mijlocul unui teren viran, din faţa pieţei Ramirez. O adevărată cazemată din beton, construită pe piloni, practic fără deschideri spre exterior, pentru a putea fi apărată mai uşor. După modelul ambasadei din Saigon…
Buick-ul depăşi o rablă inimaginabilă, care se trase temătoare spre bordură. În oricare altă ţară ar fi reprezentat un obiect de atracţie într-un muzeu.
Puţin mai departe, vreo treizeci de maşini stăteau la coadă în dreptul unei staţii de benzină Ancap.
— Ce se întâmplă aici? întrebă O'Hara.
Ron Barber clătină din cap descurajat.
— De mâine se scumpeşte benzină cu 100%. Lumea încearcă s-o mai cumpere la vechiul preţ.
