CAPITOLUL I.
Clifton Carter îşi privi ceasul şi oftă: încă şapte minute de pază în faţa acestei porţi blestemate. Avea să piardă cursa următoare pentru Washington D. C.1 şi să înţepenească aşteptând o jumătate de oră, în timp ce Tina va fremăta de nerăbdare la capătul liniei de autobuz. Blestemată: meserie!
Semnase bucuros când i se propusese, lui, simplu angajat, să păzească clădirea Agenţiei Central Intelligence, la Langley. Cum locuia în Virginia, era minunat: fiecare weekend şi-l petrecea acasă. Dar în timpul săptămânii!
Paza se schimba la patru ore. Munca lui Clifton consta în a saluta impecabil civilii şi militarii care coborau din Cadillacuri lungi de 7 m sau din Lincoln-uri şi în a le deschide poarta de sticlă blindată a holului mare în care portarii C. I. A. Îi primeau. Nu schimba nici un cuvânt cu nimeni şi nu se petrecea niciodată nimic. Incidentul cel mai important din ultimele două luni era căderea unei serviete cu documente ţinută de un amiral.
Din fericire, vremea era bună pentru acest sfârşit de iulie, iar hrana acceptabilă. Cu puţin noroc putea câştiga un minut. Nu se vedea nici o maşină, nimeni de salutat. Mai trecuse o zi!
Se sprijini de un copac şi îşi lăsă privirea să rătăcească liberă pe zidul uriaşei clădiri din oţel şi sticlă, care reflecta razele soarelui.
Nimeni nu ieşea niciodată la ferestre, exista instalaţie de climatizare şi oricum, regulile de securitate interziceau deschiderea lor: hârtii secrete ar fi putut să zboare şi să intre pe mâna spionilor.
Privirea lui Clifton Carter atinse cerul albastra şi coborî încet. Pentru a-şi omorî ultimele două minute, începu să numere toate ferestrele începând cu etajul 17, cel al ştabilor.
La fereastra a treia se opri, cu gura deschisă: rama interioară tocmai se ridicase şi capul unui bărbat se aplecă pe fereastră. Soarele i se reflecta în ochelari şi îl orbi pe Clifton. Maşinal părăsi copacul.
— Asta-i bună, spuse el cu voce tare, şefii iau aer.
Dar surâsul i se şterse în aceeaşi clipă:
— Dumnezeule!
Acolo sus, bărbatul tocmai încăleca liniştit fereastra după ce ridicase complet partea inferioară a ferestrei-ghilotină. Deja, un picior îi atârna în gel.
— Dumnezeule, repetă Clifton Carter, paralizat de surpriză şi groază.
Inima îi sălta în piept. Urlă pentru a atrage atenţia gărzilor din interiorul holului. Unul dintre ei ridică capul surprins. Clifton îi făcu; frenetic, semn să iasă. Celălalt ieşi pe uşă alergând. Clifton ridică capul spre fereastră. Bărbatul era acum aşezat pe marginea ferestrei cu picioarele în gol. Clifton urlă, cu toată forţa plămânilor săi, uitând orice respect:
— Hei, tu, eşti sonat sau ce ai?
Vocea sa nu depăşea probabil etajul 10. Fără să ştie, îşi scoase automatul reglementar 45 şi-l clătină spre silueta îndepărtată, vociferând şi gesticulând. Paza din hol sosi lângă el, ridică privirea, scoase o exclamaţie înăbuşită şi intră din nou în clădire alergând, pentru a se năpusti la telefon. Toată scena nu durase nici 10 secunde. Complet înnebunit, punându-şi Coltul jos, Clifton Carter îşi făcu mâinile pâlnie la gură şi urlă, să-şi scuipe plămânii.
— Nu sări!
La fereastră se zări o uşoară mişcare. Mai târziu, Clifton Carter susţinu că bărbatul îi făcuse un gest liniştitor din mână.
Se aplecă în faţă şi păru că rămâne imobil o fracţiune de secundă.
Apoi, se prăbuşi brutal spre sol, cu o viteză vertiginoasă.
Pietrificat, Clifton Carter simţi greaţa strângându-i stomacul. Văzu corpul răsucindu-se lent, făcând un salt periculos şi lunecând de-a lungul peretelui de sticlă. Atunci îşi lipi mâinile pe urechi, închise ochii şi urlă ca un nebun.
Şocul îl făcu să tresară o fracţiune de secundă. Avu impresia că el era cel care căzuse şi simţi durerea în toate oasele. Tremurând ca o frunză, deschise ochii şi privi în jurul său: bărbatul întins pe spate, în mijlocul gazonului proaspăt care înconjura clădirea, era complet dislocat, piciorul stâng fragmentat în trei, un braţ sub tors.
Câţiva salariaţi alergau prin hol. Depăşindu-şi repulsia, Clifton se apropie. Vedea pentru prima dată, de aproape, un cadavru. În clipa în care se aplecă, uşile de sticlă blindate lunecară rapid, interzicând ieşirea. Clifton nu mai auzea strigătele, vedea numai chipurile anxioase strivindu-se la geamuri. Era singur cu cadavrul; se aplecă stăpânindu-şi greaţa şi-şi făcu semnul crucii. Partea din spate a craniului era terci, dar faţa era intactă, cu excepţia ochelarilor care dispăruseră. Clifton înţepeni pentru a doua oară: chipul din faţa lui era al lui Foster Hillmann, şeful atotputernic al C. I. A., unul dintre oamenii cei mai puternici din S. U. A. De multe ori îl văzuse intrând şi ieşind.
Nu mai avu timp să-l privească. O mână solidă îl îndepărtă brutal. Păros ca o gorilă, cu mânecile suflecate, adjunctul lui Hillmann, generalul Radford, se aplecă asupra cadavrului. În ciuda chipului său impasibil, pleoapa stângă sărea imperceptibil, într-un tic nervos.
— Ghinionul ghinionului, probabil că a avut o criză de nebunie, auzi Clifton înainte de a leşina.
*
Controlul roşu către Controlul central: Circuitul nr. 1 nu mai funcţionează. De la ora 15,43. Este. Ora 15,44.
Controlul central către Controlul roşu: Voi verifica circuitele. Probabil undeva a sărit o siguranţă. Se întâmplă. Sună-mă din nou.
Controlul roşu către Controlul central: Este ora 15,50. Circuitul nr. 1 tot nu funcţionează. Restul este O. K.
Controlul central către Controlul roşu: Ar trebui să funcţioneze. Circuitele sunt bune până la capăt. Tocmai am primit fişa. Verificaţi sosirile.
Controlul roşu către Controlul central: S-a făcut de mult. Totul este O. K. Ce trebuie să mai fac?
Controlul central către Controlul roşu: Nimic. Mă ocup eu. Preveniţi-mă dacă circuitul începe să funcţioneze.
Controlul roşu către Controlul central: Desigur. Dar e ceva ciudat.
