Capitolul I.
După ce constată că era ora 9, John Hence traversă holul pustiu al hotelului Hilton şi se opri la intrarea în Paddock, barul din incintă.
Pianistul maltez cânta cu aer trist „Les feuilles mort”. Cântecul francez, având însă în faţă partitura în engleză, bucurând astfel un grup zgomotos de afacerişti italieni, care fredonau melodia în cor, dar pe limba lor.
După ora 20, barul Paddock era una din rarele oaze de viaţă din Nicosia. Odată cu lăsarea nopţii, oraşul părea mort. În 1974, armata turcă debarcase în nordul insulei, sub pretextul protejării cetăţenilor străini, ocupând apoi 40% din teritoriul aflat în spatele liniei Attila1, rupând capitala în două şi transformând-o într-un mic Berlin. Ciprioţii greci – cărora turcii le ocupaseră cele mai frumoase zone cu staţiuni turistice – pândeau acum orice semnal care venea de la Beirut. Imediat ce grupurile rebele din Beirut s-ar fi încăierat, libanezii ar fi reacţionat din plin, cu avioane şi vapoare, aducând Ciprului o ploaie de dolari. Din păcate, calmul domnea în Liban de câteva luni, iar ciprioţii erau disperaţi în faţa vidului din hotelurile lor.
Construit pe marginea marii şosele Makarios, Hiltonul era şi el aproape gol, locuit doar de câţiva oameni de afaceri ce părăsiseră Beirutul pentru o dimineaţă, venind aici să trimită telexuri, ca apoi să se întoarcă în aceeaşi seară. Acest lucru îmbogăţea mult Compania aeriană cipriotă şi taxiurile, aeroportul din Larnaca aflându-se la 60 km de Nicosia.
John Hence aruncă o privire, căutându-l pe cel cu care avea întâlnire. Părul său negru, aproape ras, contrasta cu figura sa deschisă, cu nasul lui cârn şi cu ochii în continuă mişcare. Nici el nu avea de gând să rămână mult timp în Cipru. Venise de la Tel Aviv în urmă cu două ore şi pleca a doua zi.
Şeful secţiei C. I. A. din Tel Aviv era unul dintre puţinii specialişti în reţelele teroriste din Orientul Mijlociu, graţie îndelungatei sale şederi la Beirut, leagăn al terorismului.
El înainta şi, în sfârşit, îl zări pe intermediarul său, aşezat la o masă bine ascunsă de o coloană, în apropierea barului. Mustafa Nidal era un bărbat scund, rotofei şi chel, cu ochi mari exoftalmici, preocupat să se ghiftuiască cu măsline, de parcă tocmai ar fi ieşit dintr-un lagăr de concentrare. De naţionalitate necunoscută, era totuşi, în această zonă a lumii, unul dintre cei mai buni informatori ai Companiei, fapt ce îl determina, de altfel, să-şi ia anumite măsuri de precauţie. El venise de la Beirut, iar Cipru constituia locul cel mai practic de întâlnire, Compania aeriană cipriotă deservind ambele oraşe, Tel Aviv şi Beirut…
John Hence traversă barul şi se aşeză la masa acestuia.
— Hello, Moustapha! Nice trip?
Mustafa Nidal – nimeni nu ştia dacă acesta era numele lui adevărat – răspunse cu un surâs:
— Puţină întârziere. Aeroportul din Beirut era închis. Nişte piraţi ai aerului luaseră la Atena un „727” libian.
Gura americanului se strâmbă:
— Acum e rândul lor. Cum s-a încheiat povestea? Mustafa Nidal schiţă un gest evaziv, care-i permise să mai înghită o măslină.
— Miliţia şiită a preluat controlul asupra aeroportului şi totul s-a aranjat. Piraţii au schimbat chiar şi echipajul, sub protecţia unora de-ai lor! Apoi, au plecat spre Mediterană… Numai că toate acestea m-au privat de mâncare…
— Tough luck2 îl compătimi John Hence, în bătaie de joc, întorcându-şi privirea spre intrarea barului.
Un bărbat tânăr, brunet, cu părul bine aranjat, apăruse la intrarea în Paddock, şi se oprise, părând a căuta pe cineva. Privirea sa o întâlni pe cea a lui John Hence căruia îi făcu un semn imperceptibil din cap şi se instala la o masă din apropierea uşii. Omologul lui John Hence în Cipru ţinuse neapărat ca acesta să aibă „baby-sitter” pe perioada şederii sale în Nicosia. Precauţia era inutilă. Cipru, placa turnantă utilizată de către toţi teroriştii din Orientul Mijlociu, se bucura, în mod paradoxal, de un calm de invidiat. La Nicosia, doar mici impostori se mai amuzau, abandonând câte o maşină-capcană pe străzile cele mai aglomerate. Israelienii, libanezii, palestinienii, sirienii, irakienii, serviciile din Vest, libienii, precum şi serviciile din Est, coabitau în linişte, cu excepţia unor incidente nesemnificative.
Un responsabil al F. P. L. P.3 fusese împuşcat la Limasol de către un trăgător de elită al Mosadului, iar un comando^ egiptean declanşase un masacru pe aeroportul din Larnaca, în februarie 1978, omorând 15 persoane, în încercarea de eliberare a 11 ostatici egipteni, răpiţi de la Hilton de doi palestinieni, care îşi propuseseră să-i ia cu ei. În afara acestor întâmplări, uitate rapid, calmul domnea pe insula tăiată acum în două. Râsetele şi cântecele clienţilor italieni ai barului Paddock erau aproape şocante, în ambianţa pâsloasă a oraşului mort.
— Vreţi să rămânem aici? ţipă Hence pentru a se face auzit.
Dar, pianistul accentua pe ultimul acord şi se ridică. Urma o-pauză.
Liniştit, John Hence comandă un „J&B”.
— De ce aţi trecut prin Beirut? întrebă el. Mustafa Nidal surâse viclean.
— Am câteva afaceri: un transport de magnetoscoape Akai, rămase în port de două luni. La Tripoli, clienţii mei vor să mă omoare dacă nu le livrez marfa. Acolo, aceasta e singura distracţie. În plus, suntem supravegheaţi în Libia şi cel mai înţelept lucru ar fi să efectuăm un ocol.
— Ştiu, aprobă John Hence, îngrijorat. Fiţi atent!
— Sunt atent, suspină Mustafa.
Tăcuseră amândoi, odată cu apropierea chelnerului. Nici limba arabă nu mai putea fi sigură…
Numeroşi ciprioţi vorbeau această limbă. Insula, cu toată tradiţia ei greacă şi creştină, se îndreptase mai degrabă spre ţările arabe. Fratele mai mare era Siria, iar socialiştii ciprioţi erau extrem de ataşaţi libienilor. Prieteniile musulmane nu împiedicaseră debarcarea turcilor din 1974 şi ocuparea nordului insulei.
