Capitolul 1
Acordurile muzicii ajungeau în surdină, prin pereţii groşi, până în camera de la etajul doi al castelului, unde Malko, în faţa unei oglinzi cu ramă rococo, îşi aranja ultimele detalii ale ţinutei de seară.
— Couperin, şopti el, recunoscând un pasaj din „Concertele regale” ale celebrului compozitor francez.
În fundul odăii, Elko Krisantem, valetul său gorilă care, după împrejurări, se transforma rapid în gorila sa valet, ţinea în mâini un veston pe corp din saten auriu, cu o broderie bogată în fir la manşete şi pe clapele buzunarelor. Elko avea un aer foarte demn, deşi, costumat după moda secolului al XVIII-lea, nu se prea simţea în largul său. La dimensiunile lui de dulap, jacheta albastră brodată cu care era îmbrăcat îl strângea ca un corset, iar mâinile late cât lopata, abia se mai vedeau dintr-o spumă de dantele. Un singur lucru nu reuşise Malko să-l convingă să accepte: peruca, o perucă pudrată ca pe vremea lui Ludovic al XV-lea. Protestase împotriva ei cu atâta vehemenţă, încât Malko a trebuit să renunţe. Ce-i drept, Elko Krisantem se simţea mult mai în voie când ţinea în mână laţul cu care îşi ştrangula adversarii, decât în rolul de şambelan dinainte de Revoluţie.
Cu multă delicateţe îşi ajută stăpânul să se îmbrace cu preţiosul veston din satin auriu. Din saloanele de la parterul castelului din Liezen se auzeau chicoteli voioase, amestecate cu muzică. Sosiseră toţi invitaţii, douăsprezece perechi. Unii locuiau pe domeniile din împrejurimi; alţii veniseră de la Viena, ca să nu rateze ocazia de a lua parte la balul mascat pe care îl dădea Alteţa Sa Serenisimă1 prinţul Malko, margraf de Lausitz, voievod moştenitor al voievodatului Serbiei, cavaler al Vulturului Negru şi cavaler al Ordinului Serafimilor, ca să pomenim numai câteva din titlurile sale.
Şi, pe deasupra, un „dur” colaborator la Central Intelligence Agency, cel mai recent titlu de nobleţe. De fapt, singurul care îi aducea şi un profit material. Reparaţiile de care avea nevoie castelul din Liezen erau ca un sac fără fund. În fiecare zi se ivea alt necaz; ori un cazan nu mai funcţiona, ori se prăbuşea acoperişul de pe una din aripi, ori se înfunda canalizarea. Ca să nu mai vorbim despre zugrăveli, despre perdele sau chiar despre parchetul care trebuia înlocuit în unele camere. Noroc că CIA îi finanţa toate reparaţiile. Din păcate însă, onorariile lui nu creşteau în acelaşi ritm cu tarifele meseriaşilor de la Viena. Dar nu e mai puţin adevărat că numai datorită numeroaselor misiuni pe care, de ani de zile, le accepta în toate colţurile lumii, reuşise să ţină cât de cât în picioare castelul strămoşilor săi. Într-o bună zi, n-o să-i mai meargă. Gloanţele nu-l vor ocoli la infinit, dar asta era regula jocului şi el şi-o asumase. Pentru castelul lui. Pentru Liezen, ale cărui dale, ţigle şi cărămizi erau stropite cu sânge. Puţini erau însă cei care ştiau lucrul acesta.
Cu un zâmbet uşor ironic, Malko flutură cu mâna gulerul fin de dantele din jurul gâtului lui Elko Krisantem. Obrajii turcului, care se simţea îngrozitor de ridicol astfel deghizat, se îmbujorară imediat. Nu găsise nici o metodă să-l determine să-şi radă barba neagră care-i acoperea jumătate din faţă, căci Elko ar fi preferat să se stranguleze singur, cu laţul său, mai degrabă decât să renunţe la acest preţios atribut al virilităţii.
— Ei bine, şopti Malko, hai să mergem! Am impresia că ne aşteaptă toată lumea.
Şi unul după altul, turcul urmându-şi solemn şi tăcut stăpânul, începură să coboare somptuoasa scară de marmură, trecând pe sub tavane cu stucatură şi pe lângă pereţi plini cu tablouri. Portrete, majoritatea. Strămoşii lui Malko, care, de pe pânze, parcă îl priveau cum coboară încet treptele.
Ajunşi la parter, o luară spre dreapta ca să dea o raită prin bucătărie. Era foarte cald aici, pentru că toate cuptoarele funcţionau din plin, iar bătrâna Ilse, bucătăreasa lui de când lumea, trebăluia în jurul unei mese lungi de stejar, plină cu argintărie, pahare de cristal cizelat, sticle cu vinuri fine şi o mulţime de feluri de mâncare, care mai de care mai apetisante. Ilse gătise un mistreţ, aşa cum numai ea ştia.
Malko se apropie de Franz, cunoscut specialist în vinuri de la Sacher, un mare hotel din Viena, care acceptase să-şi pună la dispoziţia prinţului talentul şi priceperea, pentru această ocazie. În faţa lui, o mulţime de sticle. Cu vin de Sauternes.
— La aperitive o să servim Château Yquem, sugeră Franz.
— Perfect, aprobă Malko. Şi la mistreţ?
Tânărul se înclină plin de respect.
— Cu permisiunea Alteţei voastre, m-am gândit la Gevrey Chambertin.
Malko făcu semn din cap că nu e de acord.
— De ce nu Romanee Conti? Întrebă el.
Franz se înclină din nou cu respect.
— Este riscant. Cred că-i încă prea nou, Alteţa voastră.
O sclipire dură trecu prin ochii aurii ai lui Malko.
— Riscant? Se miră el. Hm, poate că ai dreptate.
Franz se înclină respectuos pentru a treia oară.
Uşa dublă de la bucătărie era larg deschisă spre curtea din spatele castelului. Malko ieşi să facă câţiva paşi pe aleea acoperită cu pietriş. Deşi erau abia la începutul lui februarie, ai fi zis că e vară. Noaptea era întunecoasă şi nu putea vedea frunzişul copacilor din parc. Parcul, care era marea lui mândrie. Până nu de mult, castelul din Liezen nu avusese în jurul lui mai mult pământ decât o casă de la mahala. Aşezat foarte aproape de graniţa cu Ungaria, în 1945 avusese de suferit în urma unei modificări a frontierelor. Abia după decesul neaşteptat al unui vecin şi după ce încasase o sumă frumuşică în dolari, Malko devenise un castelan autentic.
Întorcându-se în bucătărie, mai aruncă o ultimă privire asupra preparativelor pentru dineu. Totul era perfect; seara se anunţa a fi de neuitat. Ca întotdeauna când dădea el o petrecere.
