Capitolul I.
William Schackley se uita fix la uriaşul ventilator cu pale imobile care îi atârna deasupra capului precum o ameninţare. Era un obiect de lux insolit în această încăpere de opt sute de metri pătraţi unde zăcea de exact o sută şaizeci de zile. Era vorba de un birou dezafectat care dădea înspre parcarea subterană a unui imobil modern, golit de locuitori, undeva în periferia de sud a Beirutului. Americanul revăzu mintal, poate pentru a mia oară, cele câteva secunde care îi busculaseră existenţa. Era ora şapte şi treizeci de minute dimineaţa şi plecase către birou la fel ca în fiecare zi. Două maşini – un Mercedes gri şi un Renault alb fără numere de înmatriculare – ţâşniseră de undeva de pe strada Hamra, blocându-i maşina, un Dodge. Urmaseră imediat câteva focuri de armă, geamuri care zburau făcute ţăndări, şoferul prăbuşit peste volan, plin de sânge. Apăruseră nişte adolescenţi cu barba abia mijită, în ţinută de camuflaj, cu pistoale-mitralieră Kalaşnikov şi îl smulseseră din maşină. Cel mai excitat dintre ei nu înceta să-i strige în engleză:
— Vino! Vino cu noi. Altfel te voi omorî!
În spatele urechii, îl duruse capul mai multe săptămâni după aceea, exact în locul unde fusese lovit cu patul unui pistol.
În ultima imagine pe care şi-o amintea înainte de a-şi pierde cunoştinţa, se regăseau trecătorii care se grăbeau sau întorceau capul, ca şi cum nu se întâmpla nimic. Când îşi revenise, era lungit pe bancheta din spate a Mercedesului. Trei bărbaţi erau înghesuiţi pe cealaltă banchetă. Maşina se strecura prin circulaţia nebună din Beirutul de Est, precedată de Renaultul alb care îi deschidea calea cu rafale scurte trase în aer. În timpul mersului îi acoperiseră ochii şi îi legaseră mâinile la spate cu cătuşe.
O jumătate de oră mai târziu, răpitorii săi se precipitaseră către un subsol, închizându-l imediat în locul în care se găsea în acel moment.
În celulă domnea o căldură sufocantă, apăsătoare, insuportabilă, care, o dată cu venirea iernii, fusese înlocuită progresiv de o umiditate glacială. Fusese răpit la 16 octombrie şi acum era 1 februarie. William Schackley îşi petrecea timpul lungit pe patul de campanie, îmbrăcat doar în slip şi citind şi recitind rarele cărţi şi ziare vechi care îi erau aduse din când în când.
Auzi o cheie întorcându-se în uşa celulei şi ridică puţin capul, însă fără nici un fel de emoţie. În primele zile ale captivităţii, se aştepta în fiecare moment să fie eliberat! Nu-şi putea imagina că un grup terorist ar fi putut să reţină atâta amar de vreme un Secretar al Ambasadei Americane. Bineînţeles, Beirutul era un oraş dement, extrem de periculos, dar, oricum, ar ti trebuit să existe nişte reguli… Sosise în Liban cu doar trei săptămâni înainte de a fi răpit şi mersese să vadă ruinele fostei ambasade, redusă la o grămadă de praf de o maşina-capcană. Era. Înspăimântător, dar asta nu însemna nimic pe lângă coşmarul pe care îl trăia acum.
Uşa se deschise şi îl văzu pe cel mai tânăr dintre gardienii care îl păzeau: era un şiit cu chipul încă de copil şi purta o banderolă pe care era imprimat un verset din Coran. El era cel care îi aducea de două ori pe zi supa verzuie de pui amestecată cu carne de vită. De data asta, îi desfăcu cătuşele care îl ţineau legat de pat şi îl trase cu brutalitate după el.
— Vino!
Aparent, era singurul cuvânt în engleză pe care îl cunoştea.
Traversând subsolul uriaş unde erau îngrămădite lăzi de muniţie, camioane pe care erau montate arme grele şi maşini găurite de gloanţe, se îndreptară împreună către toaletă. Paznicul lăsă uşa întredeschisă şi aştepta cu degetul pe trăgaci ca şi cum americanul ar fi vrut să detoneze o bombă…
William Schackley întârzie cât putu de mult şi reveni târşâindu-şi picioarele: asta era plimbarea lui de fiecare zi.
Îi crescuse barba precum cea a celor care îl păzeau şi pierduse aproape zece kilograme. Întins pe pat, începu să citească pentru a douăzecea oară un exemplar din „Orientul dimineaţa”, vechi de cinci săptămâni. Fusese un cadou nesperat din partea şefului temnicerilor. Acesta era un iranian cu priviri întunecate, doctor în teologie. Îi ţinuse în repetate rânduri discursuri când, Reza venea să sporovăiască cu el, plângându-se ipocrit de soarta de care avea parte şi avertizându-l că vor fi obligaţi să îl păstreze până în momentul în care va pleca şi ultimul diplomat american din Beirut…
Un vacarm extraordinar îl smulse pe William Schackley din amintirile sale. Un autovehicul se oprise brusc în faţa celulei sale, scârţâind puternic din pneuri. Auzi strigăte, înjurături, apoi paşi grăbiţi şi, în cele din urmă, o cheie se răsuci în uşă. Intrigat, americanul lăsă deoparte ziarul. Ce însemna oare toată această agitaţie neobişnuită?
De obicei atât de calm, Reza intră în celulă cu chipul crispat de furie, cu ochii arzând de ură, înconjurat de o ceată de tineri bărboşi. Agita un ziar pe care îl aruncă imediat pe pat, urlând:
— Ticălosule! Spionule! Ne-ai minţit! Vei muri!
William Schackley, îngrijorat brusc de această explozie de ură, se aplecă asupra jurnalului. Era „Washington Post”, ediţia din ajun. Un articol era înconjurat vizibil cu un pix roşu: „William Schackley – diplomatul american răpit la Beirut de mai bine de patru luni, era în realitate responsabilul CIA pentru Liban”.
Americanului nu-i mai rămase timp să citească şi restul. Reza sărise asupra lui şi îl lovea cu capul de perete, strigându-i întruna înjurături pe limba lui. Ceilalţi se precipitaseră şi ei către el, pentru a-l lovi cu patul armelor sau pur şi simplu pentru a-i da câte o lovitură peste faţă. Toată această agitaţie nu încetă decât când William Schackley îşi pierdu cunoştinţa.
Când îşi reveni, era aşezat pe un scaun, cu mâinile legate la spate, cu faţa tumefiată. În faţa lui era un adevărat cerc al urii. Reza îşi regăsise calmul.
— Deci eşti spion al CIA, începu el. Dacă nu vrei să mori chiar în acest moment, va trebui să faci mărturisiri complete. Să mărturiseşti toate crimele. Probabil că eşti responsabil de moartea a sute dintre fraţii noştri.
— E ridicol, protestă William Schackley. Nu sunt decât un diplomat…
