(Operaţiunea „Apocalips”)
Capitolul I.
Stanley Lovell, operatorul radio de permanenţă de la turnul de control din Tampa, Florida, picotea, sorbind cu un pai din paharul de Seven-Up pe care şi-l luase de la automatul de băuturi. Era ora 3 şi soarele se reflecta orbitor în geamuri. Un DC 9 aparţinând Liniilor Aeriene Delta, tocmai decolase şi în spaţiul de parcare nu se mai afla nici un aparat. Tampa – situată la mijlocul distanţei dintre Washington şi Miami – nu este o escală prea importantă. Singura distracţie, la turnul de control, era să dai bună ziua prin radio avioanelor ce treceau prin zonă fără să oprească.
Fixând cu o privire inexpresivă cerul albastru, operatorul se gândi că, în vreo zece minute, va putea pleca spre bungalowul său cu aer condiţionat, situat la ieşirea estică a oraşului. Maggie, prietena lui, nu muncea. Pesemne că-l aştepta deja, întinsă pe pat, îmbrăcată numai într-un combinezon, aşa cum îi plăcea lui.
Stanley Lovell scoase un mic suspin de satisfacţie: era grozav de bine să ai la dispoziţie o asemenea păpuşă după şase ore de muncă idioată! Se întinse spre geam să vadă dacă nu-i vine schimbul. Pe o vreme ca asta, nu era momentul să facă ore suplimentare. Tocmai deschidea gura să caşte, când megafonul din faţa lui începu să pârâie:
— Aici N-CATR. Zborul 765 North-Eastern, punct de plecare Washington, destinaţie Kingston. Jamaica, următoarea escală Miami. Doi oameni înarmaţi ne ordonă să schimbăm ruta.
Stanley Lovell se uită interzis la megafon. De necrezut!
Vocea reluă:
— Aici N-CATR, sunt pe verticala aeroportului Tampa. Florida. Schimb direcţia sub ameninţarea.
Vocea se opri brusc. Lovell privi o clipă megafonul mut, apoi se repezi la cartea de coduri radio, ca să găsească canalul lui North-Eastern. Apucă microfonul:
— Aici turnul de control al aeroportului Tampa. N-CATR, ce se întâmplă? Comunicaţi de urgenţă capul compas şi altitudinea.
Nici un răspuns. Lovell lăsă microfonul şi se aplecă spre geam, uitându-se la cer. Văzu imediat avionul DC 9. Era un punct mic, la vreo 15 000 de picioare, ce se îndepărta spre sud-est. Lovell rămase pe gânduri câteva secunde, gândindu-se că acolo sus, în fuselajul strălucitor de metal uşor, se juca o adevărată dramă. Şi el era poate singurul om care ştia acest lucru. Acest gând îl dezmetici. În cazuri de genul acesta, avea un consemn precis: să alerteze Garda Naţională a Statului, care avea în permanenţă avioane pregătite de decolare. Fără îndoială însă că nici ei n-o să poată face mare lucru, din cauza pasagerilor.
Tremurând de enervare, Lovell ridică receptorul.
O voce seacă răspunse imediat:
— La telefon locotenentul Philipps, de la Garda Naţională Aeriană a Floridei. Cu cine vreţi să vorbiţi?
— Cu un tip care să se mişte repede, pentru numele lui Dumnezeu, i-o trânti Lovell. Tocmai s-a furat un avion, chiar sub nasul meu.
Povesti repede întâmplarea şi dădu toate coordonatele aparatului deturnat. Îl auzea pe locotenent, care, febril, dădea instrucţiuni la un alt telefon. Apoi închise.
Cinci minute mai târziu, trei F 84 în culorile Floridei trecură în trombă pe deasupra aeroportului. Garda Naţională pornise. Cu atât mai rău pentru Maggie! Lovell se hotărî să rămână să afle sfârşitul acestei poveşti. Pesemne că era iarăşi vreun nebun de cubanez care fura un avion pentru Castro. Lovell era de dreapta şi regreta enorm faptul că în 1964 nu fusese ales Goldwater: i-ar fi măturat el pe nenorociţii ăştia de castrişti!
Trecu pe canalul rezervat controlului naţional al oraşului Miami. Nimeri la fix:
— Cerem tuturor aparatelor ce se găsesc în triunghiul Miami, Kingston, Tampa, să semnaleze imediat prezenţa avionului N-CATR. DC 9, aparţinând liniilor North-Eastern, ce se îndreaptă spre Kingston. Se presupune că acest aparat a fost deviat de la traseu, sub ameninţare, de către nişte elemente necunoscute. Echipajul nu mai răspunde semnalelor radio. Ultimul mesaj a fost recepţionat de turnul de control din Tampa.
Ce întâmplare! Lovell se simţi deodată plin de importanţă, învârti butonul staţiei radio, căutând alte posturi. Prinse imediat o conversaţie:
— Blue-leader, treci imediat pe cap 118. Radarul din Key Largo ne-a reperat taxiul.
— De acord, Beacon I. Trec pe cap 118, altitudine 25 000 de picioare. Raportăm de îndată ce intrăm în contact vizual.
Era o conversaţie între piloţii avioanelor de vânătoare şi un port-avion din Marea Caraibilor. Vânătoarea începuse. Avionul DC 9 avea un avans considerabil şi zbura cu viteză mare. Lovell învârti din nou butonul şi prinse nişte frânturi de conversaţie. Armata. Toate aparatele din zonă erau în stare de alertă şi se aflau acum în urmărirea avionului DC 9, deoarece Cuba nu era departe – 150 de mile – şi era mai mult ca sigur că acolo aveau de gând piraţii să aterizeze cu avionul furat. Pesemne că baza forţelor aeriene de la Fort Lauderdale lansase deja Vindicatoarele. Care zburau cu 2400 la oră.
În spatele lui Lovell se deschise uşa: îi venise schimbul.
— Ei. Ce faci? Ai adormit? Glumi acesta.
Lovell deveni serios.
— Nu. Încerc să prind nişte secături de piraţi cubanezi care au furat un avion.
