PROLOG.
Una dintre santinelele aflate în faţa gardului Palatului Prezidenţial Avlabari îşi ridică încet casca pentru a-şi şterge fruntea. Palatul era o clădire lungă şi albă, mai degrabă urâtă, înălţată în mijlocul cartierului armean, ale cărui case vechi, cele mai multe nelocuite, se aflau deja în ruină. Aşezată pe un promontoriu, ea domina oraşul Tbilisi şi râul Kura.
În ziua de 7 august a anului 2008 era o căldură teribilă în Georgia. Aproape 40 de grade, chiar şi acum, la ora şase seara.
Soldatul constată cu amărăciune că miliardul de dolari al bugetului georgian pentru apărare, practic un sfert din bugetul total al ţării, nu era suficient ca să se poată cumpăra pentru armata georgiană un echipament mai adaptat la această căldură. În acelaşi timp însă, toţi ofiţerii mergeau în maşini 4x4, japoneze sau coreene şi aveau uniforme noi.
Fost satelit al Uniunii Sovietice, devenită independentă la 9 aprilie 1991, Georgia cunoscuse o tinereţe dificilă, trebuind să facă faţă veleităţilor de independenţă ale celor două provincii, Abhazia de Vest şi Osetia de Sud, aflate în partea nordică a ţării. Ultima îşi ceruse independenţa la 28 noiembrie 1991, urmată de Abhazia, în iulie 1992.
În urma acestor mişcări, preşedintele Gamsakhurdia a fost, în modul cel mai curat, sinucis şi, în anul 1995, un fost apparatcik georgian, Eduard Şevarnadze, fost ministru al afacerilor externe al URSS, a fost ales preşedinte şi apoi reales în anul 2000.
Această perioadă s-a caracterizat printr-o corupţie deşănţată şi printr-un regres economic înspăimântător. La Tbilisi nu mai exista nici măcar iluminatul public!
Şi a sosit, apoi, „cavalerul alb”, Mihail Saakaşvili! După ce l-a alungat pe Şevarnadze, noul conducător al Georgiei a pus mâna pe putere la 4 ianuarie 2004. A fost ales preşedinte la numai 36 de ani!
Din acea zi, Georgia a făcut o întoarcere de 180 de grade, privind ferm spre Occident şi spre Statele Unite. Mihail Saakaşvili şi echipa sa, toţi făcând parte din aceeaşi generaţie, fuseseră formaţi peste Ocean şi venerau America.
O venerau în aşa măsură, încât gurile rele spuneau că era suficient să fi petrecut un weekend la New York ca să fii numit ministru. Noul preşedinte a cumpărat avioane fără pilot din Israel, tancuri T-72 şi T-55 din Belarus şi a ridicat bugetul pentru apărare la 25% din cheltuielile statului! L-a sărutat în public pe George Bush pe gură, a numit autostrada care leagă noul aeroport internaţional de capitală, bulevardul George W. Bush şi l-a primit pe acesta, în iulie 2005, într-o vizită oficială în Georgia. Această fostă provincie a Uniunii Sovietice era considerată acum vârful de lance al luptei pentru libertate.
Încurajat de acest sprijin puternic, dar puţin cam vizibil, Mihail Saakaşvili jurase să recupereze Abhazia şi Osetia de Sud, întoarse acum la sânul Rusiei.
De aici şi prezenţa a numeroşi consilieri militari americani şi israelieni, ca şi „reînarmarea” minusculei republici. Aceasta are doar 4 650 000 de locuitori, o suprafaţă egală cu aceea a cinci departamente din Franţa, adică 70 000 de kilometri pătraţi. Evident că, la această scară, chiar şi Osetia de Sud, cu cei 900 de kilometri pătraţi ai ei, reprezintă o pierdere importantă.
Pentru a-şi atrage şi mai mult simpatia Statelor Unite, Mihail Saakaşvili a trimis chiar un contingent de 3 500 de soldaţi în Irak. A cerut, de asemenea, să facă parte din NATO. În acest timp, ruşii distribuiau în Osetia de Sud paşapoarte la fel de uşor precum chiflele.
După ce le-a venit de hac corupţiei – a alungat 15 000 de poliţişti necinstiţi – şi penelor repetate de electricitate, nu i-a mai rămas altceva de făcut decât să recupereze cele două teritorii pierdute. America, deja implicată în două războaie, deşi îşi manifesta sprijinul, l-a pus în gardă pe tânărul preşedinte în legătură cu o eventuală operaţiune privind cele două regiuni. Sub bâta lui Vladimir Putin, ursul rusesc îşi regăsise ghearele!
Încă de la începutul anului 2008, incidentele frontaliere între miliţienii din Osetia, conduşi de „preşedintele” Georgiei, fostul responsabil local al KGB şi trupele georgiene s-au înmulţit. Deşi trupele ruseşti, staţionate în Osetia de Sud ca „forţe ale păcii”, nu se manifestaseră, tensiunea era tot mai puternică. În ajun, la 6 august, ambasadorul american la Tbilisi, John Tefft, alertat de numeroasele incidente care aveau loc la frontieră între Georgia şi Osetia de Sud, l-a chemat pe Mihail Saakaşvili pentru a-l avertiza că o acţiune militară împotriva Osetiei de Sud ar fi considerată de americani drept o nebunie şi tratată ca atare.
În după-amiaza zilei de 7 august, Mihail Saakaşvili a ţinut un discurs televizat, în care îşi afirma dorinţa de a nu se recurge la forţă.
Santinelele aflate în faţa intrării Palatului Prezidenţial s-au încordat brusc. Două maşini 4x4 negre, cu geamuri fumurii, s-au năpustit dinspre Metheki şi s-au oprit în faţa lor. Din prima a ieşit un bărbat uscat şi cenuşiu, cu profilul ascuţit, cu o mică servietă neagră în mână. Era Shalva Dzeghenti, responsabilul de contraspionaj. Urmat de gărzile sale de corp, a trecut de poarta magnetică într-un concert de alarme, salutat cu destul de multă indiferenţă de santinele. Disciplina nu era trăsătura forte a armatei georgiene.
Grupul a luat-o, cu paşi mari, pe culoarul lung unde se aflau birourile de la parter. Ajunşi în faţa ascensorului, bărbaţii au intrat repede în el pentru a ajunge la etajul preşedintelui.
Clădirea preşedinţiei nu era încă terminată, o mare parte din ea se afla încă în construcţie şi nu adăpostea decât birourile lui Mihail Saakaşvili. El nu locuia aici. Închiriase o vilă mare, în vestul oraşului, aproape de noua ambasadă americană, în cartierul Bilovani.
La etajul doi, mai mulţi bărbaţi în haine negre vegheau în faţa unei intrări cu două uşi batante de lemn. Era intrarea în sala unde, de o oră, avea loc o şedinţă a Consiliului Naţional de Securitate georgian, prezidată de Mihail Saakaşvili.
