PARTEA I.
CASA CU DESTINAŢIE SPECIALĂ EKATERINBURG, RUSIA, APRILIE 1918 „Anastasia? Avea virtuţile ei, desigur. Dumnezeu o înzestrase cu talent la limbi străine şi cu o ureche bună; iar ea ce a făcut cu acest talent? L-a folosit ca să râdă de alţii. Era un duce care venea uneori cu noi pe iahtul regal Standart; bietul om vorbea sâsâit şi am auzit-o de multe ori bătându-şi joc de el pe la spatele lui.”
Trenul care ducea trecutul şi viitorul Imperiului Rus se mişca încet de-a lungul unui peisaj cu pini cenuşii. Primăvara, Uralii erau nişte petice de gheaţă care străluceau în soare, un gol vast şi sinistru; câţiva cai păşteau, o pată de fum se vedea ieşind pe coşul unei colibe dărăpănate.
Acest tren nu avea nimic remarcabil din punctul de vedere al trecătorului întâmplător: nici steaguri, nici ghirlandă pe locomotivă, vagoanele nu erau luxoase în mod special. Dâra de fum alb plutea în aer, groasă şi nemişcată. După ce dispărea, nu exista nimic care să o înlocuiască.
* * *
Moţăind la fereastră, Anastasia deschise ochii în clipa în care trenul începu să încetinească. Urmă o cotitură şi fata văzu un alt orăşel trist, o întindere pustie de cer albastru şi rece şi o pădure de pini întunecată.
— Ei, iată-ne, zise ea. Ţara ţărănoilor.
Bona lor, Sofia Karlova, îi aruncă o privire aspră, de parcă Anastasia ar fi tras vreun vânt la o ceremonie plictisitoare – faptă măreaţă pe care fata reuşise să o facă de mai multe ori. Nimeni altcineva nu băgă în seamă cuvintele ei. Jemmy îi sări în poală şi ea îl mângâie. Jemmy era câinele Tatianei, dar se ataşase de Anastasia aşa cum se ataşează un câine de orice persoană care îi dă o atenţie nesfârşită şi îl hrăneşte cu o cantitate suficientă de dulciuri.
Uşurarea pe care o simţi la gândul că nesfârşita lor călătorie se terminase lăsă loc unei spaime mărunte. Nu înţelegea politica, deşi tatăl ei încercase odată să i-o explice. Tot ce ştia ea era că nu avea să mai danseze niciodată cu ofiţerii drăguţi pe puntea iahtului Standart şi că fiecare zi, fiecare kilometru o îndepărtau de Ţarskoe Selo, singura casă pe care o cunoscuse vreodată.
— Nu trebuie să spui astfel de lucruri, zise Sofia.
— De ce nu? N-o să mă audă nimeni.
— Nu va face decât să ne înrăutăţească situaţia.
— Cum poate fi mai rău decât atât?
Se uită pe fereastră. Gara era plină de gărzile revoluţionarilor, de ţărani şi de muncitori în uniforme bolşevice, atât de plini de importanţă, dar niciunul din ei nu dădea impresia că ar avea vreun chior. Încă nu era obişnuită să vadă nişte expresii atât de arogante pe feţele unor oameni care nu ştiau nici măcar să-şi scrie numele. Aceştia încercară să nu pară impresionaţi de prizonierii lor regali în timp ce se înghionteau să obţină un loc în rândul din faţă.
— O să fim bune de cules cartofi, le anunţă Anastasia pe celelalte.
Cele trei surori mai mari ale ei o ignorară. Chiar dacă avea aproape şaptesprezece ani, o tratau ca pe un copil.
— Pentru că te porţi ca un copil, îi plăcea Sofiei să-i spună.
Jemmy îşi freca botul de piciorul ei. Fata băgă mâna în buzunar, găsi o bucăţică de ciocolată şi simţi limba udă a câinelui lingând-o dintre degetele ei. O ţinu la nivelul genunchiului ca să n-o vadă nimeni, dar ochii cenuşii şi ageri ai Tatianei se fixară imediat asupra ei.
— Ai ciocolată? Întrebă ea.
— E pentru Jemmy.
— Obrăznicătură ce eşti!
Nu mâncaseră absolut nimic de când plecaseră din Tobolsk şi le era foame tuturor. Anastasia îşi simţi obrajii roşii de ruşine.
— De unde o ai, Stuşi?
— E a mea.
Anastasia privi cu uimire cum o lacrimă mare se rostogoli pe obrajii surorii ei. N-o văzuse niciodată pe Tatiana plângând, niciodată. Olga îşi puse o mână pe braţul Tatianei.
— Lasă, Tati. Nu contează, zise ea.
Dar apoi îi aruncă Anastasiei o privire atât de plină de reproş, încât fata fu nevoită să se uite în altă parte. Începu să-şi planifice răscumpărarea în felul ei obişnuit: le va face să o ierte făcându-le pe toate să râdă.
Trenul se opri cu un şuierat şi un bolşevic urcă în vagon cu o puşcă în mână, purtând o haină groasă din lână, care îl făcea să arate voluminos, şi o pălărie înaltă. Surorile se îngrămădiră toate una în alta şi Anastasia simţi că le era frică.
— Uită-te la el, îi zise ea Tatianei, destul de tare ca să fie auzită şi de bolşevic. Fruntea lui e atât de mare, încât cred că e ca şi cum ai trăi sub un balcon.
Omul se uită fix la ea. Era uriaş, iar haina lui mirosea ca o capră care a stat prea mult în ploaie. Avea o faţă ca un cartof stricat şi ochi enormi, negri şi răi, care ar fi trebuit să o sperie şi să o reducă la tăcere.
— Unde suntem? Îi zise ea.
— Asta nu te p-p-priveşte pe tine, t-t-tovarăşă!
Anastasia îşi îndreptă atenţia asupra căţelului negru din poala ei.
— Nu te t-t-teme, Jemmy. N-o să-l las pe omul ăsta r-r-rău să te rănească.
Olga şi Tatiana îi aruncară o privire. Chiar şi acum continuau să fie aceleaşi tinere prinţese decente şi serioase. Ei bine, Anastasia refuza să fie aşa! Era clar că omul era un prost şi nu avea să-l lase să o intimideze.
Ştia că nu-i va face nici un rău. Revoluţie sau nu, ea era încă prinţesă, iar el era doar un ţărănoi care răspundea în faţa unui comitet al poporului sau cine ştie cărei tâmpenii despre care vorbeau ei.
— Ce-o să se întâmple? Îi şopti Maria Tatianei.
— O să-i vedem pe mama şi pe tata foarte curând, răspunse Tatiana şi îşi mângâie sora pe păr.
