AnnaE
#0

Dedic această carte lui John şi Arthur care m-au îndemnat să scriu

 

        CUPRINS:

          PROLOG 4

          PARTEA ÎNTÂI 6

          PARTEA A DOUA 61

          PARTEA A TREIA 180

          EPILOG 228

 

 

 

          PROLOG noiembrie 1939

          — Japonezii n-au cum să cucerească Singapore. Este inexpugnabil.

          Bărbatul înalt cu păr grizonat zâmbi reţinut ofiţerului districtual din faţa lui.

          — Desigur. Dar trebuie să fim pregătiţi pentru orice situaţie.

          — Vă puteţi baza pe mine, domnule. Voi face tot ce-mi stă în putinţă.

          — Eşti un om de nădejde. Am adus un document pe care ar fi bine să-l citeşti. Se referă la sarcinile de bază ale fiecărui membru al Pazei de Coastă. Conţine câteva extrase din Jane's Fighting Ships1. Te vor ajuta să identifici vapoarele şi avioanele.

          — Vă mulţumesc, domnule.

          — Viteza este foarte importantă într-o operaţiune de acest gen. Va trebui să instalezi o tabără cu vedere la trecătorile vestice. Ai sarcina să raportezi imediat orice mişcare.

          — Da, sigur.

          — Bineînţeles, nu este nici un pericol. Dacă japonezii au de gând să facă vreo manevră, adevărata bătălie se va da probabil în Malaya.

          Ofiţerul districtual era îmbrăcat doar într-o cămaşă kaki şi pantaloni scurţi. Cu toate acestea, tâmplele şi gâtul erau scăldate de sudoare. În micuţul birou, căldura devenise de nesuportat.

          Se întoarse şi privi pe fereastră albastrul metalic al apelor din golful White Bone2. În depărtare, se zărea spuma albă a talazurilor, pe recif.

          Era în perioada musonului din 1939. Palmierii impunători se legănau încet, sub adierea vântului de nord-est, iar lumina difuză a goeletelor şi şalupelor ancorate în port tremura la suprafaţa oceanului, reflectându-se în oglinda golfului.

          În grădină, vrăbiile se învolburau şi ciripeau printre ramurile copacilor încinşi de razele soarelui.

          — Nu-ţi prea vine să crezi că războiul ar putea atinge aceste ape liniştite.

          — Chiar credeţi că este posibil, domnule? Întrebă tânărul, în cele din urmă.

          — Să sperăm că nu, Manning. Dar trebuie să fim realişti. Imperiul Britanic nu poate duce un război pe două fronturi. Mai ales dacă fraţii3 din Europa nu se potolesc.

          — N-o să vă dezamăgim, domnule!

          — Bun!

          Bărbatul mai în vârstă se uită la ceas.

          — Ei, şi acum ce-ai zice să bem ceva? Pe urmă o să-ţi dau mai multe amănunte în legătură cu preţioasa staţie radio.

          PARTEA ÎNTÂI.

          Chiar şi acum este o enigmă pentru mine faptul că bărbaţi şi femei atât de diferiţi unii de alţii au dovedit un asemenea curaj ieşit din comun. A fost cel mai cumplit război purtat vreodată pe aceste insule idilice. Cu toate acestea, pentru scurt timp, o mână de oameni care în împrejurări obişnuite se urau au descoperit o cauză comună şi au fost gata să se sacrifice. De ce au făcut-o oare? Pentru ţară? Niciunul dintre ei nu putea fi considerat patriot. Mă îndoiesc că voi înţelege vreodată. Ba, mai mult, sunt convins că nici ei înşişi nu şi-au dat seama de vârtejul emoţiilor care-i cuprinsese.

          Din jurnalul lui Ian Manning, Paza de Coastă, Santa Maria, februarie – octombrie 1942

          Decembrie 1941

          După părerea Părintelui Goode, cel mai mare rău pe care-l făcuse Corrigan fusese acela că-i sedusese îngrijitoarea în timpul slujbei de duminică.

          Era o dimineaţă fierbinte, dominată de musonul din 1941. În interiorul misiunii catolice din Santa Maria, credincioşii intonau fară tragere de inimă încă un vers din imnul preferat al Părintelui Goode.

          — Înainte, soldaţi ai Creştinătăţii Bum!

          Afară, ceva greu se izbi de pereţii de bambus ai bisericii. Părintele Goode îşi ridică privirile de pe clape, încruntându-se. Degetele sale continuau să mişte strunele pianului dezacordat.

          — Mărşăluind ca la război Bum!

          Altă izbitură şi peretele subţire crăpă vizibil. Rachel Goode avu o ezitare în timp ce conducea corul. Îşi îndreptă privirile într-o parte, nervoasă. Cântecul se auzea acum ca un murmur pentru că localnicii adunaţi în biserică se întrebau în gând de unde proveneau sunetele de afară.

          Părintelui Goode i se părea că unii dintre ei se aşteptau din clipă-n clipă să-l vadă pe Dumnezeu însuşi.

          — Ţinând crucea lui Cristos, înaintând Bum, bum, bum

          Membrii parohiei din Santa Maria amuţiră cu ochii holbaţi de uimire. Chiar şi vocea lui Rachel Goode se redusese la un murmur de-abia auzit. Doar Părintele Goode, bătând cu mâinile în clape, îşi zbiera fals imnul.

          — Cristoase, Părinte Ceresc, du-ne să-l înfruntăm pe cel viclean.

          Bum, bum, bum BUM!

          La un moment dat, Părintele Goode îşi dădu seama că rămăsese singurul care cânta. Era hotărât să termine. Îşi vărsă supărarea pe clapele pianului.

Attachments
Banzai de Colin Falconer.doc 1.33 Mb . 93 Views