Netanel se uită la ea şi-i făcu cu ochiul.
Este imposibil, se gândi Marie. Încep să mă îndrăgostesc de acest băiat. Dar este pur şi simplu imposibil. Eu sunt catolică, iar el este evreu. Ar trebui să fie la fel de departe de sufletul meu ca şi luna. Mama lui mă dispreţuieşte, iar restul familiei mă tratează de parcă aş fi un animal exotic din Africa. Şi uite ce i s-a întâmplat lui Chaim, la fel ca şi lui Netanel acum câteva luni. Era o nebunie să-şi imagineze că l-ar putea iubi.
Ceremonia Paştelui luă sfârşit.
— La anul îl vom sărbători la Ierusalim – ziseră toţi de la masă într-un glas.
Netanel îi zâmbi plin de duioşie şi simţi că i se strânge stomacul. Ah, „mein Gott”, se gândi ea. Am mers prea departe. Nu mai pot să mă opresc. Nu mai pot.
Despre autor.
Colin Falconer s-a născut la Londra în anul 1953. Este ziarist şi a colaborat la multe reviste şi ziare. A călătorit în Europa şi Asia de Sud-Est, iar acum locuieşte în Australia de Vest.
Pentru Helen care crede în mine.
Prefaţă.
Nici o carte nu este scrisă doar prin strădania unei singure persoane. De aceea, aş vrea să mulţumesc acelora care m-au ajutat în cercetările întreprinse pentru acest roman.
La Tel Aviv, Ruth Sobol şi istoricii dr. Yaakov Sachs şi dr. Yaakov Goren; la Ierusalim, Ruven Koffler de la Arhivele Zion, Dafna Rix de la Muzeul din Ierusalim, Mulli Azrieli de la Firik şi Rivca Weingarten, care mi-au împărtăşit amintirile legate de asediul Oraşului Vechi; la El-Bireh, domnul Sameeha Khalil, reprezentant al Societăţii Inash El-Usra. Şi mai aproape de casă, îi datorez, de asemenea, mulţumiri lui Anne Mullarkey pentru că m-a ajutat să găsesc sursele de care aveam nevoie.
Vreau să mulţumesc şi agenţilor mei Tim Curnow din Sydney şi Anthea, Morton-Saner din Londra, care m-au ajutat să depăşesc momentele dificile; şi editorului meu, care nu se înşală niciodată în aprecierile sale, decât când este vorba de alegerea echipei preferate de fotbal.
Deşi datele din acest roman se bazează pe realitate, el este o operă de ficţiune. Aşa se explică şi erorile care apar; de exemplu, au existat doi comandanţi Haganah în timpul asediului Ierusalimului, David Halperin şi Moshe Russnak, nu unul singur, iar până în anii '40 nu a existat nici un kibuţ în zona în care este plasat kibuţul Kfar Herzl.
Ocazional, am folosit nume reale, care apar doar ca personaje istorice, exterioare naraţiunii. De altfel, nu am intenţionat să descriu oameni sau întâmplări reale şi nici să mă implic în ele.
Ierusalim, septembrie 1992 „Sunt aici trimis de Furie şi Inimă”.
Moise în „Primul Născut” al lui Cristopher Fry
PROLOG.
Malul de Vest, septembrie 1992
Străzile întunecate şi agitate ale Bethleemului.
Mulli Rosenberg stă pe bancheta din spate a jeep-ului, cu picioarele întinse, ascultând zumzetul vocilor în aparatul de emisie-recepţie. O noapte liniştită. Intefadeh scăzuse în intensitate; Rabin începuse convorbirile cu Assad, iar ziarele vorbeau despre pace.
O sirenă urlă undeva în noapte. Simţea cum, din întuneric, îl urmăresc ochi înveninaţi. La lumina farurilor, zări literele „PLO”, pictate cu caractere arabe, cu vopsea roşie pe obloanele ruginite ale unui magazin. Sub ele fusese mâzgălită traducerea în engleză, pentru turişti bineînţeles: „DRACU' SĂ-L IA DE ISRAEL”.
Mulli Rosenberg nu este un erou ca bunicul său. Vrea să devină avocat. Dar, mai întâi, trebuia să-şi îndeplinească serviciul militar de trei ani în armată. În uniforma sa kaki arăta suplu, bronzat, tânăr şi speriat.
Până acum nu împuşcase pe nimeni.
Mângâie ţeava mitralierei Uzi de pe genunchi. Nu avea încotro, îşi spuse el. Dacă nu voia să trăiască într-o lume de coşmar, aşa cum trăise bunicul său, nu avea încotro.
Amman, Iordania.
Wafa îşi mângâie părul negru ca abanosul şi îşi aprinse altă ţigară cu degetele tremurânde. Îi este greu să vorbească despre Palestina fără să se întristeze.
Are ochi mari căprui, care sclipesc plini de pasiune în timp ce povesteşte.
— Pe bunicul meu îl chema Majid. Tatăl lui era şeicul Zayyad Hass'an al-Shouri, din satul Rab'allah, lângă Ierusalim. Toţi din familia mea sunt palestinieni. M-am născut aici, în Iordania, dar sunt palestiniană. Da, o palestiniană. Nu concep să mă consider altceva.
Fruntea ei este acoperită de mici picături de sudoare. Amman este un oraş de beton şi sticlă, cu căldură, praf şi claxoane răsunătoare. Afară, soarele dogoritor topeşte asfaltul de pe autostradă şi-ţi usucă trupul ca o stafidă.
Bate hamsiin-ul, vântul fierbinte dinspre deşertul de est, galben şi turbat ca răsuflarea unui şacal. Se spune că hamsiin-ul bătea în ziua în care a fost răstignit Christos.
Ventilatorul din micuţul birou se învârteşte ineficient într-un colţ. Wafa se opreşte să soarbă cafeaua amară.
— Aceasta nu este ţara mea. Nu aparţin acestui pământ. Până când situaţia noastră nu se va rezolva, n-o să fiu niciodată fericită.
