Prolog.
Buenos Aires, Argentina martie 1976 „Credinţa în originea supranaturală a răului este inutilă; oamenii sunt singuri capabili de cele mai mari mişelii.”
Joseph Conrad.
Atât de multă moarte. Cu toate acestea, a început şi s-a terminat cu viaţă. Două vieţi.
Doctorul se uita la ele pe deasupra ochelarilor, strâmbându-se.
— Trebuie să fiţi pregătiţi pentru ce e mai rău. Are probleme respiratorii acute şi am observat şi o aritmie cardiacă. Rugaţi-vă pentru ea.
Rosa se uită la el. Îşi simţea trupul de parcă cineva i l-ar fi scobit cu unghiile. Îşi privi buricul şi scoase un ţipăt scurt.
Reuben o luă în braţe. Se uita la copilul din mâinile ei. Avea strălucirea roză a oricărui nou-născut, ochi mari, căprui, umezi. Începu să plângă, de parcă ar fi înţeles sentinţa la moarte dată sorei ei gemene. De parcă, chiar din primele ei clipe de viaţă ar fi înţeles că lumea vrea s-o despartă de sora ei.
Reuben încercă s-o liniştească. Îi simţea pălmuţa strângându-i tare degetul. Atât de mică şi delicată. Dumnezeu îl avertiza. Riscase viaţa celor pe care îi iubea şi acum El îi arăta că ceea ce-i fusese dat i se putea lua la fel de uşor.
Era vina sa.
— Nu este nici o speranţă? Se auzi el spunând.
— Întotdeauna există speranţă, dar am făcut tot ce se putea face. Acum este în mâinile Domnului.
Nu voia să-l privească în ochi. Era tânăr, aproape de vârsta lui Reuben. Încercă să se detaşeze, ca să poată trece la un alt pacient.
— Cel puţin mai aveţi o fiică.
— Pot s-o văd? Întrebă Rosa.
*
Eva avea guşă, iar pielea îi atârna. Arăta ca un pui de iepure care nu făcuse încă ochi. Reuben îi putea număra coastele, iar firul de identificare legat de gleznă era cu puţin mai subţire decât degetul ei mare. Un tub de oxigen îi fusese înfipt în obraz. Ţipa; era un ţipăt straniu, ascuţit, la fel ca cel al unui pescăruş.
— Eva, murmură Rosa.
Părea atât de mică, chiar şi pentru incubatorul pierdut în vasta lume albă a spitalului. Membrele i se zbăteau, iar faţa i se strâmba ca la o maimuţă.
Rosa i-o dădu pe cealaltă fetiţă, Simone. O privea pe soţia sa cum o mângâia pe Eva, din instinct, presupuse. O luase în braţe şi o legăna, dar micuţa îşi arcui spatele şi începu să ţipe şi mai tare, faţa înroşindu-i-se de durere şi supărare. Se înecă şi buzele i se făcură vinete.
— Las-o jos, spuse Reuben.
Eva se zbătea şi mai tare. Gura lipsită de dinţi căuta aer; ochii îi erau strâns închişi.
— Las-o jos!
Rosa începu să tremure. Părea la fel de înspăimântată şi neajutorată ca fetiţa. Se supuse, lăsând-o pe Eva jos în leagăn, apoi se dădu înapoi, cu pumnul strâns la gură şi ochii plini de lacrimi.
Reuben nu ştia ce-l apucase. Poate că intuia, simţindu-se pentru o clipă în locul Evei, în adăpostul cald al pântecului Rosei, simţind atingerile moi şi îmbrăţişarea surorii gemene. Din momentul concepţiei, şi-a dat seama el, nu fusese o parte întreagă, ci doar jumătate.
Acum, în faţa primei sale lupte, îi era frig şi era singură.
O puse pe Simone cu faţa lângă sora ei în leagăn. Imediat, fata se strânse lângă ea şi, conştient sau nu, îşi puse braţul stâng în jurul ei. Aproape imediat ţipetele groaznice încetară.
Simţi cum îi îngheaţă transpiraţia.
Ochii Rosei îl priveau ţintă. Reuben ridică din umeri. Cine poate explica de ce facem anumite lucruri?
*
Doctorul îi găsi pe soţii Altman încă veghind asupra gemenelor.
— Eva răspunde bine la tratament. O veţi putea lua acasă în câteva zile.
Reuben nu-şi putea lua ochii de la fetele sale. Stăteau cu degetul mare una în gura celeilalte.
— Mulţumesc, doctore.
Acesta zâmbi.
— Cu trei zile în urmă mi-aţi spus că va muri. Este un miracol.
— După experienţa mea, copiii, chiar şi cei mai mici, sunt foarte încăpăţânaţi.
— S-a oprit din plâns imediat ce am pus-o pe Simone în pătuţ cu ea.
Doctorul zâmbi îngăduitor.
— Da, desigur.
Reuben se aplecă deasupra pătuţului. Gemenele adormiseră. Reuben, ateul, spuse o rugăciune către Dumnezeul în care nu mai credea şi jură că nu le va mai pune vreodată în primejdie.
Un jurământ pe care ştia încă de pe-acum că nu va putea să-l ţină.
I.
Argentina, 1974-1976
Buenos Aires, martie 1976
Dintre cele peste cincizeci de persoane care participau la botezul din catedrala San Isidro, Julio Castro era singurul care se culcase cu mama celor două fetiţe ce intrau astăzi în sânul bisericii. Îi era greu să se concentreze asupra cuvintelor preotului care enumera îndatoririle naşilor. Se uita fix la Rosa şi nu putea să se gândească decât că „te iubesc încă”.
Zâmbetul îi îngheţase.
Încă te iubesc.
