PROLOG.
August 1973
Delhi.
De la fereastra biroului său din centrul vechiului Delhi, judecătorul Sikander Reddy privea potopul musonului care se abătuse din zori asupra oraşului. Pe acoperiş, răpăitul ploii părea o rafală din mii de alice.
— Cinci minute, domnule judecător, îl anunţă un chip ivit în uşa întredeschisă.
Reddy încuviinţă absent şi continuă să se uite pe fereastră. Ploaia îl fascina. În anotimpul musonului existau momente când se părea că va continua la nesfârşit, fără oprire, până ce totul urma să dispară sub apă. Dar apoi, trecea ca orice alt anotimp, ca viaţa însăşi.
Cinci minute până la amiază. Cinci minute până la cel mai aşteptat proces din istoria Indiei. Judecătorul nu era obişnuit cu asemenea publicitate. În mod normal, modesta lui sală de tribunal din complexul Tis Hizari era aproape goală. Însă acum nu mai era un caz obişnuit.
În primul rând, acuzatul nu era cetăţean indian. Ba mai mult, adevărata lui naţionalitate trebuia stabilită. Era foarte posibil să nu aibă niciuna. Se născuse în Saigonul postbelic, fiul nelegitim al unei franţuzoaice cu un indian. Dintre multele paşapoarte despre care se spunea că le folosise, niciunul nu fusese al său.
În al doilea rând, deşi acuzaţia era doar de tentativă de omucidere, poliţiştii din alte state asiatice continuau să strângă dovezi care-l implicau în crime nerezolvate din ţările respective. De pe plajele aurii ale Filipinelor şi până la poalele verzi ale Himalaiei, fuseseră găsiţi oameni sugrumaţi sau cu gâtlejurile retezate, şi fiecare dintre ei avusese o legătură cu acest individ.
Atâtea crime pe scară internaţionala erau suficiente pentru a atrage atenţia reporterilor. Mai era însă şi fata; tânără şi frumoasă. Franţuzoaică, un manechin al cărei chip apăruse pe coperţile unor reviste precum Vogue şi Cosmopolitan.
Iar acestei combinaţii atractive i se mai adăugase un alt personaj spectaculos; pe acuzat îl apăra Nawabul de Pashan, cel mai celebru avocat al Indiei, şi o figură impunătoare în orice circumstanţe. O personalitate.
Da, avea să fie o zi mare pentru ziarişti.
Şi totuşi, judecătorul Reddy nu-şi putu ascunde senzaţia de consternare când pătrunse în sala de judecată, la amiază. Soţia încercase să-l prevină la ce să se aştepte, dar când privi împrejur, spre feţele nerăbdătoare şi curioase, descoperi cu surprindere că-i tremură rău mâinile.
Încăperea era micuţă, lată de numai treizeci de paşi, cu o porţiune mai înaltă în capătul unde stătea acum judecătorul, cercetând audienţa. Temperatura dinăuntru crescuse în mod sensibil. Ventilatoarele din plafon se roteau lent, parcă încercând să agite un fluid vâscos.
Autorităţile nu-şi asumau nici un risc cu celebrul lor prizonier. Toţi cei din sală fuseseră supuşi unei percheziţii corporale înainte de a li se permite accesul dincolo de soldaţii care înconjurau încăperea, cu baionetele fixate la arme. Aceştia erau dublaţi de o echipă de poliţişti, experţi în judo. Acuzatul era aproape invizibil printre militarii înarmaţi.
Multe scaune fuseseră ocupate de reporterii ziarelor şi revistelor. Îşi trimiseseră reprezentanţi Bangkok Post, Strait's Times, Paris Match, Le Figaro, până şi New York Times. Judecătorul Reddy se întrebă cum aveau să reacţioneze văzând justiţia indiană în acţiune.
I se părea incredibil ca viaţa să-l fi ales tocmai pe el, dintre toţi judecătorii Indiei, să prezideze un asemenea spectacol public. Ştia că viitoarele generaţii de oameni ai legii n-aveau să-l ţină minte pentru capacităţile sale intelectuale sau pentru elocinţa lui; îşi cunoştea propriile limite, ba chiar simţea o anumită siguranţă alături de ele. Dar în felul lui, personal şi naiv, era onest – o calitate absolut remarcabilă într-o ţară unde judecătorii câştigă mai puţin de o sută cincizeci de dolari pe lună.
Tensiunea aşteptării determină o linişte bruscă şi dramatică. Se oprise până şi ploaia care răpăise toată dimineaţa pe acoperişurile Tis Hizari.
Totul trece. Până şi anotimpurile, până şi viaţa.
Nimeni nu-şi drese glasul şi nici nu bătu cu ciocănelul. Judecătorul Reddy privi spre procuror prin ochelarii săi cu rame groase din os şi încuviinţă din cap.
Procesul lui Michel Christian începuse.
Bombay.
Joginder Krisnan îşi înfrână un alt val de durere. Din patul unde zăcea de cinci ani, îşi putea da seama după deplasarea umbrelor pe pereţi că sosise ora. Procesul începuse.
Pe noptiera de lângă pat exista o oglindă, în care se vedea o imagine oarecum distorsionată de convexitatea suprafeţei. Îi plăcea să se privească, şi să-şi descarce furia şi dispreţul. Deoarece acum nu mai rămăsese nici urmă de milă în el, nici măcar pentru sine însuşi.
Ceea ce zărea în oglindă îl umplea de repulsie; o siluetă atrofiată, picioarele retezate de la coapse, trupul spân şi slab ca al unei fete sub vesta albă, pătată. Cândva fusese înalt, cu corp de atlet şi pielea atât de deschisă la culoare, încât era mândru că de multe ori fusese luat drept european. Îl ajutaseră atât în afaceri, cât şi cu femeile.
În ultima vreme se îngrăşase, totuşi simţise şi atunci un fel de mândrie perversă, considerând că kilogramele suplimentare erau dovada începutului îmbogăţirii sale. Pornise câteva afaceri profitabile cu ateliere de croitorie în Saigon şi Bombay, şi anticipase o retragere liniştită într-o vilă luxoasă, undeva în colinele umbroase deasupra căldurii, prafului şi hărmălaiei din Maha Amma.
Acum însă, la numai cinci ani după ultima întâlnire cu fiul său, zăcea olog în odaia sărăcăcioasă, pe care i-o permiteau veniturile modeste.
