NEPOTUL MAGICIANULUI
1. UŞIŢA TAINICĂ.
Această poveste este despre ceva ce s-a întâmplat cu mult timp în urmă, când bunicul vostru era copil. Este foarte importantă fiindcă în ea se povesteşte cum au început toate călătoriile între lumea noastră şi tărâmul numit Narnia.
Pe vremea aceea, domnul Sherlock Holmes mai locuia încă pe Baker Street, iar familia Bastable căuta comoara din Lewisham Road. Pe vremea aceea, băieţii trebuiau să poarte guler scrobit, iar şcolile erau mai toate cu mult mai severe decât sunt acum. Mâncarea era însă mai bună; nici nu vă mai spun ce ieftine şi gustoase erau dulciurile, ca să nu vă lase gura apă degeaba. Ei bine, pe vremea aceea, trăia la Londra o fetiţă pe nume Polly Plummer.
Locuia într-o casă dintr-un lung şir de case lipite una de alta. Într-o dimineaţă, când era în grădina din spatele locuinţei, deasupra zidului care despărţea grădina lor de cea a casei vecine, apăru capul unui băiat care se cocoţase pe zid. Polly fu foarte mirată, fiindcă până atunci nu mai văzuse nici un copil în casa de-alături, în care locuiau doar domnul şi domnişoara Ketterley, frate şi soră, bătrâni, amândoi necăsătoriţi, îşi ridică privirea, curioasă. Faţa băiatului necunoscut era foarte murdară. N-ar fi putut fi mai murdară nici dacă şi-ar fi şters lacrimile cu mâinile pline de ţărână. De fapt, cam asta se şi întâmplase.
— Bună, spuse Polly.
— Bună, spuse băiatul. Cum te cheamă?
— Polly, răspunse fetiţa. Pe tine?
— Digory, îi răspunse băiatul.
— I-auzi, ce nume caraghios! zise ea.
— Nu e nici pe departe aşa caraghios ca Polly, spuse Digory.
— Ba da, îl contrazise fata.
— Oh, nu, zise băiatul.
— Eu cel puţin mă spăl pe faţă, zise Polly. Ceea ce-ar trebui să faci şi tu; mai ales după…
Se opri. Fusese cât pe ce să spună „După ce-ai dat apă la şoareci”, dar se gândi că n-ar fi prea politicos din partea ei.
— Aşa e, am plâns, spuse Digory cu voce tare, ca un băiat atât de amărât că nu-i mai pasă dacă află cineva c-a plâns. Ai face şi tu la fel, continuă el, dacă ai fi trăit toată viaţa la ţară şi-ai fi avut un ponei şi râu în spatele grădinii, şi-ai fi fost adusă dup-aia să locuieşti într-o Groapă nenorocită ca asta.
— Londra nu-i o Groapă, spuse Polly indignată.
Dar băiatul era prea pornit ca s-o bage în seamă; continuă să-şi spună oful:
— Şi dacă tatăl tău ar fi în India, iar tu ar trebui să vii să stai cu o mătuşă şi un unchi care-i nebun (cui i-ar plăcea asta?), fiindcă au grijă de mama ta care e grav bolnavă şi… care-o să moară.
Faţa i se schimonosi ca atunci când încerci să nu pufneşti în plâns.
— N-am ştiut, îmi pare rău, zise Polly umilă. După care, fiindcă nu ştia ce să mai spună şi ca să-l facă pe Digory să se gândească la lucruri mai vesele, îl întrebă:
— Domnul Ketterley chiar e nebun?
— Sau e nebun, îi răspunse Digory, sau e un mister la mijloc. Are o cămăruţă, sus, la etaj, în care mătuşa Letty zice că n-am voie să intru. E ceva necurat la mijloc. Şi mai e ceva. De câte ori vrea să-mi spună ceva la masă – cu ea nu vorbeşte niciodată – mătuşa îl opreşte mereu, îi zice: „Nu necăji băiatu', Andrew” sau „Sunt sigură că nu-l interesează aşa ceva pe Digory” ori „Digory, n-ai vrea să te duci să te joci în grădină?”
— Da' ce încearcă să-ţi spună?
— Nu ştiu. N-apucă niciodată să spună prea mult. Da' mai e ceva. Într-o seară – se înnoptase de fapt – în drum spre camera mea, când am trecut pe lângă scara care duce la pod (nici nu-mi place să trec pe-acolo), sunt sigur c-am auzit un strigăt.
— Poate-şi ţine acolo vreo nevastă nebună.
— M-am gândit şi eu la asta.
— Sau poate face bani falşi.
— Sau o fi fost pirat, ca personajul din Comoara din Insulă şi se ascunde de foştii camarazi.
— Poate ţi se pare interesant, spuse Digory. Da' dac-ar trebui să dormi acolo, n-ai mai gândi la fel. Cum ţi-ar plăcea să stai trează-n pat şi să-l auzi pe unchiul Andrew trecând tiptil pe lângă camera ta? Şi are nişte ochi groaznici!
Aşa s-au cunoscut Polly şi Digory; şi, cum vacanţa de vară de-abia începuse şi niciunul dintre ei nu mergea la mare în anul acela, se întâlneau aproape în fiecare zi.
Aventurile lor au început mai ales din pricină că era una din cele mai umede şi mai reci veri din ultimii ani. Vremea i-a alungat în casă: sau, am putea spune, spre explorări în casă. E minunat să vezi câte lucruri poţi explora într-o casă sau într-un şir de case, cu o bucăţică de lumânare. Polly descoperise de multă vreme că, dacă deschizi o anume uşiţă din podul casei ei, dai de un rezervor de apă şi, în spatele lui, de un loc întunecos, în care puteai ajunge dacă te căţărai puţin, cu atenţie.
Locul ăsta întunecos era ca un tunel lung, cu un perete de cărămizi de o parte şi cu un acoperiş în pantă de cealaltă parte. Printre ţiglele de pe acoperiş pătrundeau pete mici de lumină. Tunelul n-avea podea: trebuia să păşeşti de pe o grindă pe alta, iar între grinzi era numai ipsos.
