PRINŢUL CASPIAN
Capitolul 1
INSULA.
Au fost odată ca niciodată patru copii, pe nume Peter, Susan, Edmund şi Lucy; v-am mai vorbit despre ei într-o altă carte, intitulată Şifonierul, Leul şi Vrăjitoarea, în care v-am povestit prin ce aventură extraordinară au trecut. Au deschis uşa unui şifonier fermecat şi s-au trezit într-o lume cu totul diferită de a noastră, în care au ajuns regi şi regine, domnind peste o ţară numită Namia. Cât timp au stat în Namia, li s-a părut că domneau acolo de mulţi ani; dar când s-au întors prin uşa de la şifonier şi s-au trezit înapoi în Anglia, li se păru că totul nu durase decât o clipă. În orice caz, nimeni nu băgase de seamă că fuseseră plecaţi iar ei nu au spus nimănui despre asta, cu excepţia unei persoane foarte înţelepte.
Toate acestea se întâmplaseră cu mulţi ani în urmă. Acum stăteau toţi patru pe o bancă, într-o gară, înconjuraţi de geamantane şi cutii cu jucării. Erau în drum spre şcoală. Călătoriseră împreună până în gara asta, care era un punct de legătură; iar aici, în numai câteva minute, sosea un tren care urma să le ducă pe fete la o şcoală şi, după o jumătate de oră, un alt tren urma să-i ia pe băieţi şi să-i ducă la o altă şcoală. În prima parte a călătoriei, când mai erau împreună, li se păruse că încă sunt în vacanţă; dar acum, când trebuia să-şi ia la revedere şi să pornească fiecare în altă direcţie în numai câteva clipe, simţeau cu toţii că vacanţa se terminase şi că îi cuprinde melancolia, ca la început de şcoală; erau toţi tare amărâţi şi nimănui nu-i trecea prin cap ce-ar putea să spună. Lucy mergea la internat pentru prima dată.
Era o gară de ţară, pustie şi liniştită; în afara lor, nu mai era nimeni pe peron. Deodată, Lucy scoase un ţipăt de parc-ar fi înţepat-o o viespe.
— Ce e, Lu? O întrebă Edmund.
Dar imediat făcu şi el:
— Oh!
— Ce Dumnezeu…, începu Peter, după care renunţă şi el la ce voia să spună. Susan, dă-mi drumu'! Ce faci? Unde mă tragi? Strigă.
— Nici nu te-ating, spuse Susan. Mă trage cineva! Au, au, au, opreşte!
Băgară toţi de seamă că sunt palizi la faţă.
— Aşa mi s-a părut şi mie, spuse Edmund cu răsuflarea tăiată. Parcă mă trăgea cineva. Groaznic! Oh, iar începe.
— Mă trage şi pe mine! Spuse Lucy. Oh, nu mai pot!
— Fiţi atenţi! Strigă Edmund. Haideţi să ne luăm de mâini şi să stăm unul lângă altul. Asta e magie, se simte. Repede!
— Da, spuse Susan. Să ne ţinem de mâini. Oh, ce n-aş da să nu ne mai tragă!
În clipa următoare, bagajele, banca, peronul şi gara dispărură cu totul. Cei patru copii, ţinându-se de mâini şi gâfâind, se treziră într-o pădure atât de deasă încât de-abia aveau loc să se mişte de crengile care îi loveau. Se frecară la ochi şi traseră adânc aer în piept.
— Peter, crezi că se poate să ne fi întors în Namia? Îl întrebă Lucy.
— Putem fi oriunde, îi răspunse Peter. Nu văd nimic din cauza copacilor. Hai să-ncercăm să ieşim undeva mai la lumină.
Reuşiră cu greu să iasă din desiş printre urzici şi ghimpi. Dar aici avură parte de o nouă surpriză. Totul era mult mai luminos şi, din numai câţiva paşi, ajunseră la marginea pădurii, de unde se vedea o plajă acoperită de nisip. La numai câţiva metri depărtare, apa mării scălda nisipul atât de încet şi de calm încât nu se auzea practic nici un sunet. Nu se zărea nici un ţărm în depărtare şi nici un nor pe cer. Judecind după soare, era în jur de ora zece dimineaţa, iar marea era de un albastru ameţitor. Se opriră să respire adânc mirosul de mare.
— Doamne! Exclamă Peter. Ce bine e!
Cinci minute mai târziu erau toţi în picioarele goale şi se bălăceau în apa răcoroasă şi limpede.
— E mai bine aici decât într-un tren aglomerat, în drum spre latină, franceză şi algebră! Spuse Edmund.
După care nimeni nu mai zise o vreme nimic; umblau prin apă în căutare de creveţi şi crabi.
— Totuşi, zise dintr-o dată Susan, cred că trebuie să ne gândim puţin la ce avem de făcut… În curând o să ni se facă foame.
— Avem sandvişurile pe care ni le-a dat mama pentru drum, zise Edmund. Eu cel puţin le am.
— Eu nu, spuse Lucy. Ale mele erau în geanta mică.
— Ale mele la fel, spuse Susan.
— Ale mele sunt în buzunarul de la haină, aici pe plajă, spuse Peter. Avem două porţii pe care o să le împărţim la patru. N-o să fie prea amuzant.
— În momentul de faţă îmi doresc mai degrabă ceva de băut decât de mâncat, zise Lucy.
Şi deodată li se făcu tuturor sete, aşa cum ţi se face de obicei după ce te-ai bălăcit în apă sărată sub un soare fierbinte.
— Parcă am fi naufragiat, spuse Edmund. În cărţi, naufragiaţii găsesc mereu izvoare cu apă limpede şi rece pe insulă. Haideţi să căutăm.
— Vrei să spui să mergem înapoi prin pădurea aceea deasă? Îl întrebă Susan.
— Nici vorbă, răspunse Peter. Dacă e vreo apă, se varsă precis în mare, aşa că, dacă mergem pe plajă, n-avem cum să nu dăm de ea.
Merseră înapoi pe malul mării, călcând mai întâi pe nisipul ud şi neted, apoi pe cel uscat şi aspru, care ţi se lipeşte de degetele de la picioare, aşa că se opriră să-şi pună şosetele şi pantofii. Edmund şi Lucy vrură să-şi lase pantofii şi şosetele acolo şi să plece în picioarele goale, dar Susan le spuse că asta ar fi o nebunie.
