ULTIMA BĂTĂLIE
Capitolul 1
LÂNGĂ LACUL ÎNVOLBURAT.
În ultimele zile ale Namiei, departe de tot, spre apus, dincolo de Pustiul Pleşuv şi aproape de marea cascadă, trăia un Maimuţoi. Era atât de bătrân, încât nimeni nu-şi mai amintea când venise să locuiască prima oară prin acele părţi; şi era cel mai isteţ, cel mai pocit şi cel mai zbârcit Maimuţoi din citi existaseră vreodată. Avea o căsuţă de lemn cu acoperiş de frunze, sus, între crengile unui copac falnic şi îl chema Marafet. În acea parte a pădurii, nu vieţuiau prea multe Animale Vorbitoare, nici Oameni, Pitici sau făpturi de alt fel, însă Marafet avea un vecin care îi era prieten: măgarul Nedumirici. În fine, aşa spuneau amândoi, ca erau prieteni, însă, după cum se desfăşurau lucrurile, te-ai fi gândit că Nedumirici era, mai degrabă, sluga lui Marafet şi nu prietenul lui. Nedumirici făcea toată treaba. Când se duceau împreună la râu, Marafet umplea cu apă burdufurile mari din piele, însă Nedumirici era cel care le căra înapoi. Când aveau nevoie de ceva din oraşele aflate în josul râului, Nedumirici era cel care se ducea până acolo, cu panerele goale în spinare şi venea înapoi cu ele pline şi grele. Şi toate bunătăţile aduse de Nedumirici erau mâncate de Marafet; căci, cum zicea Marafet: „Pai, vezi tu, Nedumirici, eu nu pot mânca iarbă şi scaieţi ca tine, aşa că-i normal să mă descurc altfel”. Iar Nedumirici spunea întotdeauna, „Sigur că da, Marafet, sigur că da. Te înţeleg perfect.” Nedumirici nu se văita niciodată, fiindcă ştia că Marafet era mult mai deştept decât el şi socotea că era foarte frumos din partea acestuia să fie prieten cu el. Iar dacă se întâmpla ca Nedumirici să încerce să-l contrazică în vreo privinţă, Marafet spunea întotdeauna: „Zău aşa, Nedumirici, înţeleg mai bine decât tine ce trebuie făcut. Doar ştii bine că n-ai prea multă minte, Nedumirici.” Şi Nedumirici zicea şi el de fiecare dată: „Da, Marafet. Ai dreptate. N-am prea multă minte.” După care ofta şi făcea cum îi spunea Marafet.
Într-o bună dimineaţă, pe la începutul anului, au ieşit amândoi la plimbare pe malul Lacului Învolburat. Lacul Învolburat este iazul acela mare de sub stânci, în capătul vestic al Namiei. O cascadă imensă se varsă în el cu un urlet bubuitor, iar Râul Namia curge de-acolo, ieşind prin cealaltă parte. Din cauza cascadei, apele lacului se leagănă veşnic, bolborosesc şi spumegă în bulboane, de unde şi numele de Lacul Învolburat. Cel mai vioi şi jucăuş este la începutul primăverii, când apele cascadei se umflă de la zăpezile topite şi scurse de pe munţii înalţi, aflaţi dincolo de Namia, în Deşertul de Apus, de unde vine nul. Şi, cum se uitau ei la Lacul Învolburat, dintr-o dată Marafet îşi lungi degetul uscăţiv şi negricios, zicând:
— Uite! Ce-i aia?
— Ce-i aia „ce”? Făcu Nedumirici.
— Chestia aia galbenă, care a apărut acum din cascadă. Uite! Se vede din nou, pluteşte. Trebuie neapărat să aflăm ce e.
— Chiar trebuie? Zise Nedumirici.
— Sigur că trebuie, îi răspunse Marafet. S-ar putea să fie ceva folositor. Hai, ţuşti în lac, ca un băiat bun ce eşti şi pescuieşte-o de-acolo, să ne lămurim şi noi despre ce-i vorba.
— Ţuşti în lac, eu?! Făcu Nedumirici, ciulind urechile lungi.
— Păi, cum o sa ajungem la chestia aia, dacă nu sari în apă?! Zise Maimuţoiul.
— Dar – dar n-ar fi mai bine dacă te-ai băga tu în lac? Spuse Nedumirici. Fiindcă, ştii, tu vrei musai să afli ce e chestia aia şi nu eu. Iar tu ai şi mâini. La fel ca Oamenii şi Piticii, poţi prinde şi apuca orice lucru. Eu, însă, am doar copite.
— Zău aşa, Nedumirici, zise Marafet nu mi-aş fi închipuit vreodată că poţi să spui lucruri din astea. Nu m-aşteptam din partea ta la aşa ceva, pe cuvânt.
— Dar, de ce, ce-am spus atât de rău? Făcu Măgarul, vorbind pe un ton destul de spăsit, fiindcă vedea bine că Marafet era profund jignit. N-am vrut decât să…
— Să mă pui pe mine să intru în apă, îl întrerupse Maimuţoiul. De parcă n-ai şti prea bine cât de sensibile sunt maimuţele la plămâni şi cât de uşor pot răci! Foarte bine. Voi intra în apă. Mi-e destul de frig şi-aşa, cu vântul ăsta năprasnic. Dar am să mă bag în apă. Probabil că voi muri. Şi atunci îţi va părea rău.
Şi, după tremurul din glas, s-ar fi zis că Marafet era gata să izbucnească în plâns.
— Nu, te rog, nu, te rog, nu, te rog, exclamă Nedumirici, pe jumătate răgind şi pe jumătate vorbind. Marafet, nu mi-a trecut niciodată prin minte aşa ceva, îmi pare rău, n-am vrut. Doar ştii cât de nătărău sunt şi că nu mă duce capul să mă gândesc la mai multe lucruri deodată. Am uitat cât eşti de sensibil la plămâni. Bineînţeles că eu am să intru în apă. Nici să nu te gândeşti să faci tu aşa ceva. Da, Marafet, îmi promiţi?
Aşa ca Marafet i-a promis, iar Nedumirici a plecat tropa-tropa pe cele patru copite să ocolească marginea stâncoasă a Lacului şi să găsească un loc pe unde să intre în apă. Pe lângă faptul că afară era tare frig, nu părea deloc un fleac să intri în apa aceea agitată şi înspumată, aşa că Nedumirici a stat şi a dârdâit cam un minut, până să se încumete s-o facă. Numai că Marafet s-a şi apucat să-i strige din spate: „Poate că mai bine intru eu, Nedumirici”. Iar când a auzit asta, Nedumirici a zis: „Nu, nu. Mi-ai promis. Uite, intru acum” şi chiar a intrat în apă.
