Pentru Cecil şi Daphne Hanvood
Printre coline, un meteorit zace imens; de muşchiul gros cuprins, blând ploi şi vânturi lent l-au şlefuit şi muchiile pietrei le-au destins.
Şi-astfel Pământul mistuie uşor tăciunii rupţi din sideralul foc, schimbând pe translunarul călător în băştinaş, din Anglia de loc.
Nu-i de mirare că hoinari ca el îşi află-n poala Terrei locul scris, căci pân' la cel din urmă firicel, din alte spaţii tot i-a fost trimis.
Tot ce-i pământ odinioară cer a fost, şi tot din soare i-a căzut sau dintr-un astru smuls în zbor stingher şi-n flacăra-i hulpavă reţinut.
Şi dacă stropi târzii mai cad şi-acum din cer, la fel plăsmuitoru-i scop îi modelează, ca-n vechimi de drum, al ploii de-aur fericit potop.
C. S. L.
Pentru cei care vor să găsească o dezlegare e de mare folos să ştie să pună bine problema. Căci rezultatul fericit al cercetării depinde de dezlegarea problemelor puse anterior.
ARISTOTEL
CUPRINS:
I Sfera cărţii de faţă.
II Naturalistul şi supranaturalistul.
III Dificultatea cardinală a naturalismului.
IV Natură şi Supranatură.
V Altă dificultate a naturalismului…
VI Răspunsuri la îndoieli.
VII Capitol despre diversiuni.
VIII Minunea şi legile Naturii.
IX Un capitol nu neapărat necesar…
X „ Ceva roşu şi scârbos „
XI Creştinism şi „religie”
XII Proprietatea minunilor.
XIII Despre probabilitate.
XIV Marea minune.
XV Minunile Vechii Creaţii.
XVI Minunile Noii Creaţii
În toată viaţa mea nu am întâlnit decât o singură persoană care pretinde că a văzut o stafie. Şi partea interesantă a întâmplării este că acea persoană nu credea în nemurirea sufletului înainte de a fi văzut stafia şi a continuat să nu creadă şi după ce a văzut-o. Ea susţine că cele văzute trebuie să fi fost o iluzie sau o festă a nervilor. Şi, evident, e posibil să aibă dreptate. A vedea nu e totuna cu a crede.
Din acest motiv, la întrebarea dacă există minuni nu se poate răspunde niciodată numai pe baza experienţei. Orice eveniment care ar putea pretinde că este o minune e, în ultimă instanţă, ceva oferit simţurilor noastre, ceva văzut, auzit, pipăit, mirosit sau gustat. Şi simţurile noastre nu sunt infailibile. Dacă ni se pare că s-a întâmplat ceva extraordinar, putem spune oricând că am fost victime ale unei iluzii. Dacă susţinem o filosofie care exclude supranaturalul, asta vom spune întotdeauna. Ceea ce învăţăm din experienţa depinde de ce tip de filosofie punem în practică. E inutil deci să apelăm la experienţă înainte de a lămuri, cât mai bine cu putinţă, problema filosofică.
Dacă experienţa nemijlocită nu poate demonstra sau infirma miraculosul, cu atât mai puţin o poate face istoria. Mulţi cred că putem decide dacă în trecut a avut loc o minune prin examinarea mărturiei „potrivit regulilor obişnuite ale investigaţiei istorice”.
Dar regulile obişnuite nu pot fi aplicate înainte de a decide dacă minunile sunt posibile şi, în caz afirmativ, cât de probabile sunt. Pentru că, dacă sunt imposibile, dovezile istorice, oricât de multe, nu ne vor convinge. Dacă ele sunt posibile, dar extrem de improbabile, atunci numai evidenţa matematic demonstrativă ne va convinge: şi de vreme ce istoria nu furnizează niciodată un asemenea grad de evidenţă, ea nu ne poate convinge niciodată că o minune a avut cu adevărat loc. Dacă, pe de altă parte, minunile nu sunt intrinsec improbabile, mărturiile existente vor fi de ajuns pentru a ne convinge că au avut loc un număr însemnat de minuni. Rezultatul anchetelor noastre istorice depinde astfel de opiniile filosofice pe care le-am cultivat înainte de a fi început să examinăm mărturiile. Problema filosofică are deci întâietate.
Iată un exemplu despre ceea ce se întâmplă dacă omitem obligaţia filosofică preliminară şi ne grăbim să ajungem direct la cea istorică. Într-un comentariu popular al Bibliei vom găsi o discuţie despre data la care a fost scrisă cea de-a patra Evanghelie. Autorul spune că ea trebuie să fi fost redactată după execuţia Sfântului Petru deoarece, în cea de-a patra EVanghelie, Cristos este reprezentat ca prezicând execuţia Sfântului Petru. „O carte”, crede autorul, „nu poate fi scrisă înaintea evenimentelor la care se referă.” Fireşte că nu poate, decât dacă au loc predicţii adevărate. Dacă da, atunci acest argument al datării se prăbuşeşte. Or, autorul nu a discutat deloc dacă predicţiile reale sunt posibile. El consideră (poate inconştient) ca de la sine înţeles că nu sunt. S-ar putea să aibă dreptate: dar dacă are, el nu a descoperit acest principiu prin investigaţie istorică. Neîncrederea în predicţii şi-a transplantat-o în opera istorică luând-o, aşa zicând, de gata. Dacă nu ar fi procedat astfel, nu ar fi putut ajunge la concluzia sa despre datarea celei de-a patra Evanghelii. Lucrarea sa este, aşadar, absolut inutilă pentru cineva care vrea să ştie dacă predicţiile există într-adevăr. Autorul începe să lucreze doar după ce a răspuns deja negativ la întrebare şi pe temeiuri pe care nu ni le împărtăşeşte niciodată.
