Scrisorile unui drac bătrân către un drac tânăr
„Cel mai bun mod de a-l alunga pe diavol, dacă nu cedează la texte din Scriptură, este să-l iei în zeflemea şi să-l ironizezi, pentru că el nu suportă dispreţul.”
Luther
„Diavolul,… Spiritul mândru. Nu suportă să râzi de el.”
Thomas Morus
Prefaţă.
Nu am nici cea mai mică intenţie să explic cum mi-a căzut în mână corespondenţa pe care o prezint acum publicului.
Există două greşeli egale şi opuse pe care noi, rasa umană, le putem face în legătură cu dracii. Una este să nu credem în existenţa lor. Cealaltă este să credem şi să avem pentru ei un interes exagerat şi bolnăvicios. În ce-i priveşte, ei sunt la fel de mulţumiţi de ambele greşeli şi aclamă cu aceeaşi încântare un materialist sau un vrăjitor.
Stilul folosit în această carte poate fi foarte uşor deprins de oricine îşi dă seama de şmecherie, dar cei rău intenţionaţi sau exaltaţi, care ar putea să-i dea o întrebuinţare greşită, nu-l vor învăţa de la mine.
Cititorii sunt sfătuiţi să-şi amintească că diavolul este un mincinos. Nu orice spune Zgândărilă trebuie socotit adevărat, nici măcar din punctul lui de vedere. Eu nu am făcut nici o încercare de a identifica vreuna din fiinţele omeneşti menţionate în scrisori, dar cred că e foarte puţin probabil ca portretele, să zicem ale părintelui Ţepuş sau ale mamei pacientului să fie cu totul exacte. Există şi în Iad, ca şi pe Pământ, dorinţe irealizabile.
În concluzie, se cuvine să adaug că nu s-a făcut nici un efort de a rezolva cronologia scrisorilor. Scrisoarea numărul XVII pare să fi fost compusă înainte ca cearta să devină serioasă, dar, în general, metoda diabolică de datare pare să nu aibă nici o legătură cu timpul terestru şi eu n-am încercat să o reproduc. Istoria Războiului European, exceptând situaţiile în care se întâmplă să atenteze la condiţia spirituală a unei fiinţe umane, nu prezintă, evident, nici un interes pentru Zgândărilă.
C. S. Lewis, Magdalen Colege, 5 iulie 1941
I. Dragul meu Pelinişor, Iau aminte la ceea ce spui despre îndrumarea lecturii pacientului tău şi grija ca el să se întâlnească cu o bună parte din prietenii săi materialişti. Dar oare nu eşti puţin cam naiv? Sună ca şi cum tu presupui că argumentul ar fi modul de a-l ţine departe de ghearele Vrăjmaşului. Aşa ar fi fost, dacă ar fi trăit cu câteva secole înainte. Pe atunci, oamenii ştiau încă destul de bine când un lucru era dovedit şi când nu şi, dacă era dovedit, atunci chiar îl credeau. Ei încă legau gândirea de practică şi erau gata să-şi schimbe modul de viaţă în urma unei înlănţuiri de raţionamente. Dar noi am schimbat mult situaţia cu ajutorul presei săptămânale şi cu alte arme de felul acesta. Omul tău, încă de copil, a fost obişnuit ca o duzină de filosofii incompatibile să-i joace deodată în cap. El nu se gândeşte la doctrine dacă sunt, întâi de toate, „adevărate” sau „false”, ci dacă sunt „academice” sau „practice”, „depăşite” sau „contemporane”, „convenţionale” sau „barbare”. Jargonul, nu argumentul, este cel mai bun aliat al tău în a-l ţine departe de biserică. Nu-ţi pierde timpul încercând să-l faci să creadă că materialismul este adevărat. Fă-l să creadă că e puternic, sau viguros, sau curajos, că este filosofia viitorului – asta-l interesează.
Necazul cu argumentul este că mută toată lupta pe terenul Vrăjmaşului şi El poate să argumenteze, pe când în propaganda cu adevărat practică de felul celei pe care o sugerez El s-a dovedit, de-a lungul secolelor, cu mult inferior Tatălui Nostru din Adâncuri. Prin însuşi actul confruntării, tu trezeşti raţiunea pacientului şi, odată trezită, cine poate prevedea rezultatul? Chiar dacă un anumit şir de gânduri poate fi sucit în aşa fel încât să se încheie în favoarea noastră, vei descoperi că ai întărit în pacientul tău obiceiul fatal de a se preocupa de problemele universale şi de a-şi îndepărta atenţia de la şuvoiul experienţelor senzoriale, imediate. Sarcina ta este să-i fixezi atenţia asupra şuvoiului. Învaţă-l să-l numească „adevărata viaţă” şi nu-l lăsa să se întrebe ce înţelege prin „adevărată”.
Adu-ţi aminte că el nu este un spirit pur, ca tine. Cum tu n-ai fost niciodată om (ah, avantajul acesta nesuferit al Vrăjmaşului), nu-ţi dai seama cât sunt ei de înrobiţi de strânsoarea obişnuitului.
Am avut cândva un pacient, un ateu convins, care obişnuia să studieze la British Museum. Într-o zi, pe când era acolo şi citea, am văzut că un şir de gânduri din mintea lui începe s-o ia pe un drum greşit. Bine-nţeles, Vrăjmaşul a fost lingă el într-o clipită. Înainte să mă dezmeticesc eu, am văzut că munca mea de vreo douăzeci de ani începe să se clatine. Dacă mi-aş fi pierdut capul şi aş fi încercat o defensivă prin argumentare, aş fi fost distrus. Dar n-am fost aşa prost. Am lovit instantaneu în partea pe care omul o avea cel mai bine sub controlul meu şi am sugerat că era vremea prânzului.
Vrăjmaşul a făcut pesemne contrasugestia (ştii că nu se poate surprinde exact ce le spune el) că asta e ceva mai important decât masa. Cel puţin cred că acesta trebuie să fi fost firul lui, deoarece când am spus: „Exact, de fapt prea important ca să fie abordat la sfârşitul dimineţii”, pacientul s-a luminat considerabil, iar pe când am adăugat: „Ar fi mult mai bine să revin după prânz şi să încep cu mintea odihnită”, era deja în drum spre uşă. Odată ajuns în stradă, bătălia a fost câştigată. I-am arătat un vânzător de ziare anunţând ziarul de amiază şi autobuzul 73 care trecea, iar înainte de a pune piciorul pe scară i-am dat convingerea de neclintit că, oricât de ciudate ar fi ideile care i s-ar năzări cuiva închis doar cu cărţile sale, o doză sănătoasă de „viaţă adevărată” (prin care înţelege autobuzul şi vânzătorul de ziare) este suficientă pentru a-i arăta că „toate celelalte nu pot fi nicidecum adevărate”. Ştia că a scăpat ca prin urechile acului şi, în anii următori, îi făcea plăcere să vorbească despre „acel nelămurit simţ al actualului care este suprema noastră garanţie împotriva aberaţiilor logicii pure”. Acum e în siguranţă în casa Tatălui Nostru.
