AnnaE
#0

Prefaţă.

          Puţine cărţi au avut o distribuire mai largă sau au exercitat o influenţă mai mare în ridicarea omenirii decât „Calea către Hristos”.

          În nenumărate ediţii, acest mic volum a fost tipărit în peste 70 de limbi inspirând sute de mii de bărbaţi şi femei din toată lumea, chiar şi mii de oameni care locuiesc în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii. De la apariţia primei ediţii în 1892, editorii au fost chemaţi s-o tipărească în repetate rânduri pentru a ieşi în întâmpinarea cererilor susţinute de publicul cititor.

          Autoarea acestei lucrări, Ellen G. White (1827-l915), a fost un vorbitor şi scriitor religios binecunoscut pe trei continente.

          Născută aproape de Portland Maine, şi-a petrecut prima parte a vieţii în statele Noii Anglii şi atunci călătoriile şi lucrările ei au condus-o să-şi extindă zonele centrale şi de vest ale Statelor Unite.

          Anii 1885 până în 1887 i-a devotat lucrării în principalele ţări ale Europei, unde s-a adresat adesea unor auditorii largi şi şi-a continuat scrierile. După aceea şi-a petrecut nouă ani activi în Aus-tralia şi Noua Zeelandă. Din tocul ei de scris au ieşit patruzeci şi cinci de volume, mai mari sau mai mici, în domeniile teologiei, educaţiei, sănătăţii, ale vieţii de familie şi ale creştinismului practic, câteva depăşind suma de un milion de exemplare. Dintre toate acestea, „Calea către Hristos”, este cea mai populară şi mai citită dintre ele.

          Titlul cărţii îi numeşte misiunea. Aceasta este de a-l îndruma pe cititor la Isus Hristos, ca Singurul care este în stare să satisfacă nevoile sufletului. Ea îndreaptă paşii celor şovăielnici şi care se 5 îndoiesc pe calea păcii. Ea îl conduce pe cel care caută dreptatea şi integritatea caracterului, pas cu pas, de-a lungul căii vieţuirii creştine, la acea experienţă în care să poată afla plinătatea binecuvântării care stă în predarea de sine a eului. Ea îi descoperă secretul biruinţei desluşindu-i simplitatea harului mântuitor şi puterea păstrătoare a marelui Prieten al omenirii. Iacov, în vedenie, atunci când apăsat de teama că păcatul Său l-a despărţit de Dumnezeu s-a lăsat jos să doarmă, „a visat şi a văzut o scară al cărui capăt era pe pământ şi al cărei vârf ajungea până la ceruri”. Legătura dintre pământ şi cer i-a fost descoperită astfel şi călătorului i-au fost adresate cuvinte de mângâiere şi speranţă, de către Acela care stătea în vârful scării. Dorinţa sinceră a editorilor este ca această viziune cerească să se repete cu cât mai mulţi, când citesc această prezentare a căii ce duce la viaţă.

          Editorii.

 

        CUPRINS:

          Iubirea lui Dumnezeu faţă de om. 9

          Păcătosul are nevoie de Hristos. 17

          Pocăinţa. 23

          Mărturisirea păcatelor. 37

          Consacrarea. 43

          Credinţa şi primirea. 49

          Dovada adevăratei ucenicii. 57

          Creşterea în Hristos. 67

          Viaţa şi faptele noastre. 77

          Cunoaşterea de Dumnezeu. 85

          Înaltul privilegiu al rugăciunii. 93

          Ce facem cu îndoiala. 105

          Bucuria în Domnul. 115

 

 

 

          IUBIREA LUI DUMNEZEU FAŢĂ DE OM.

          Natura şi revelaţia mărturisesc deopotrivă despre dragostea lui Dumnezeu. Tatăl nostru ceresc este izvorul vieţii, al înţelepciunii şi bucuriei. Priviţi la lucrurile minunate şi frumoase din natură! Gândiţi-vă la minunata lor adaptare nu numai la nevoile şi fericirea omului, ci ale tuturor creaturilor! Lumina soarelui şi ploaia care înveselesc şi reîmprospătează pământul, dealurile, mările şi câmpiile, toate ne vorbesc despre iubirea Creatorului.

          Dumnezeu este Acela care are grijă de nevoile zilnice ale tuturor făpturilor Sale. În cuvinte frumoase psalmistul spune: „Ochii tuturor nădăjduiesc în Tine şi Tu le dai hrana la vreme.

          Îţi deschizi mâna şi saturi după dorinţă tot ce are viaţă.” (Ps. 145: 15-l6).

          Dumnezeu a făcut pe om sfânt şi fericit cu desăvârşire; iar pământul, aşa minunat cum a ieşit din mâna Creatorului, nu purta nici o urmă de decădere sau umbră de blestem. Călcarea legii lui Dumnezeu – legea iubirii – aceasta a adus nenorocire şi moarte. Şi totuşi, chiar şi în mijlocul suferinţelor care sunt un rezultat al păcatului este descoperită dragostea lui Dumnezeu. Este scris că Dumnezeu a blestemat pământul din cauza omului (Genesa 3:17). Spinii şi 9 pălămida – dificultăţile şi încercările care au făcut ca viaţa lui să fie plină de trudă şi grijă – au fost rânduite însă spre binele său, ca o parte a disciplinei necesare în planul lui Dumnezeu pentru ridicarea păcătosului din ruina şi degradarea adusă de păcat. Lumea, deşi decăzută, nu este toată numai necaz şi mizerie. Chiar şi în natură se află solii de nădejde şi mângâiere. Mărăcinii sunt plini de flori, iar spinii sunt acoperiţi de trandafiri.

          „Dumnezeu este iubire” este scris pe fiecare boboc de floare ce stă să se deschidă, pe fiecare fir de iarbă ce răsare. Păsărelele încântătoare care fac să răsune aerul cu trilurile lor înveselitoare, florile atât de delicat colorate care în desăvârşirea lor înmiresmează aerul, copacii falnici ai pădurii cu bogatul lor frunziş de un verde viu – toate mărturisesc despre grija părintească şi iubitoare a Dumnezeului nostru şi despre dorinţa Sa de a-i face pe copiii Săi fericiţi.

          Cuvântul lui Dumnezeu descoperă caracterul Său. El Însuşi Şi-a făcut de cunoscut iubirea şi mila Sa infinită. Când Moise s-a rugat: „Arată-mi slava Ta”, Domnul a răspuns: „Voi face să treacă pe dinaintea ta toată bunătatea Mea” (Exodul 33:18, 19). Aceasta este slava Sa. Domnul a trecut pe dinaintea lui Moise „şi a strigat: ‘Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până la mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul” (Exodul 34:6-7). „El este milos şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate”, pentru că „Îi place îndurarea” (Iona 4:2; Mica 7:18).

          Dumnezeu a legat inimile noastre de El prin nenumărate dovezi ale iubirii Sale din ceruri şi de pe pământ. El a căutat să ni Se descopere prin lucrurile din natură şi prin cele mai profunde şi gingaşe legături pământeşti pe care inimile omeneşti le pot cunoaşte. Totuşi toate acestea nu oglindesc decât în mod nedesăvârşit iubirea Sa.

          Deşi au fost date toate aceste dovezi, vrăjmaşul a tot binele a orbit mintea oamenilor, aşa încât ei privesc spre Dumnezeu cu teamă, închipuindu-şi-L ca fiind sever şi neiertător. Satana i-a condus pe oameni să-L considere pe Dumnezeu ca fiind o fiinţă al cărei atribut principal este judecata severă, unul care este un judecător aspru, un creditor brutal şi neînduplecat. El L-a înfăţişat pe Creator ca pe o fiinţă care pândeşte cu un ochi gelos ca să poată observa greşelile şi păcatele oamenilor şi să poată aduce asupra lor judecăţile cerului.

          Domnul Isus a venit să trăiască printre oameni pentru a îndepărta această umbră întunecată şi pentru a descoperi lumii iubirea nemărginită a lui Dumnezeu.

          Fiul lui Dumnezeu a venit din ceruri ca să ne descopere pe Tatăl.

          „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:18). „Nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere” (Matei 11:27). Când unul dintre ucenici I-a adresat rugămintea: „Doamne. Arată-ne pe Tatăl”, Domnul Hristos i-a răspuns: „De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: ‘Arată-ne pe Tatăl?’” (Ioan 14:8-9).

          Descriind scopul misiunii Sale pe pământ, Domnul Hristos spunea: „Dumnezeu M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi.” (Luca 4:18). Aceasta a fost lucrarea Sa. El umbla din loc în loc, făcând bine şi vindecând pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul. Erau sate întregi unde în nici o casă nu se mai auzea vreun geamăt datorat bolii, pentru că Domnul Hristos trecuse prin ele şi vindecase toţi bolnavii. Lucrarea Sa dădea mărturie despre ungerea Sa divină. Dragostea, mila şi compasiunea erau manifestate în fiecare act al vieţii Sale, inima Sa se deschidea cu multă simpatie 11 fiilor oamenilor. El a luat asupra Sa natura omenească, pentru ca în acest fel să poată satisface mai bine nevoile omului. Oamenii cei mai săraci şi cei mai umili nu se temeau să se apropie de El. Chiar şi copilaşii erau atraşi de El. Aceştia simţeau o plăcere deosebită să stea pe genunchii Săi şi să privească chipul Său gânditor, blând şi iubitor.

     Domnul Hristos nu ascundea adevărul, dar îl rostea întotdeauna cu iubire. În legăturile Sale cu oamenii, El dădea pe faţă cel mai mare tact şi o atenţie profundă şi plină de bunătate. El n-a fost niciodată nepoliticos şi n-a rostit niciodată un cuvânt aspru, când nu a fost nevoie. N-a pricinuit niciodată unui suflet sensibil o durere inutilă. Domnul Hristos nu critica slăbiciunea omenească. El a rostit adevărul, dar întotdeauna cu iubire.

Attachments