„Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi. Vor veni peste tine zile, când vrăşmaşii tăi te vor înconjura cu şanţuri, te vor împresura şi te vor strânge din toate părţile; te vor face una cu pământul, pe tine şi pe copiii tăi din mijlocul tău; şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată” (Luca 19,42-44). De pe creasta Muntelui Măslinilor, Isus privea Ierusalimul. Plăcută şi paşnică era scena care se desfăşura în faţa Sa. Era sărbătoarea Paştelui şi, din toate ţările, copiii lui Iacov se adunaseră acolo pentru a participa la marea sărbătoare naţională. În mijlocul grădinilor şi viilor, cu pajişti înverzite presărate cu corturile pelerinilor, se înălţau colinele în terase, palatele impresionante şi fortăreţele masive ale capitalei lui Israel. Fiica Sionului părea să spună în mândria ei: „Stau ca împărăteasă şi nu văd nici o nenorocire”. Era atât de fermecătoare şi se socotea sigură de favoarea cerului, ca şi atunci când, cu veacuri în urmă, regele cântăreţ psalmodia: „Frumoasă înălţime, bucuria întregului pământ, este Muntele Sionului. Cetatea marelui Împărat” (Ps. 48,2). Se puteau vedea clădirile măreţe ale Templului. Razele apusului de soare luminau albul ca de zăpadă al zidurilor lui de marmură şi se reflectau pe poarta de aur, pe turn şi pe ornamentele acoperişului. „În frumuseţea desăvârşită” ea stătea ca mândrie a naţiunii iudaice. Care copil al lui Israel putea privi scena aceasta fără un simţământ de bucurie şi admiraţie? Dar mintea lui Isus era ocupată de gânduri cu totul deosebite. „Când s-a apropiat de cetate şi a văzut-o, Isus a plâns pentru ea” (Luca 19,41). În mijlocul bucuriei generale a alaiului triumfal, în timp ce ramurile de palmier unduiau, în timp ce osanalele vesele trezeau ecourile colinelor şi mii de glasuri Îl declarau împărat, Mântuitorul lumii a fost copleşit de o durere neaşteptată şi tainică. El, Fiul lui Dumnezeu, Cel făgăduit lui Israel, a cărui putere învinsese moartea şi chemase din mormânt pe prizonierii ei, era în lacrimi, nu din cauza unei dureri obişnuite, ci datorită unei dureri adânci, nestăvilite. Lacrimile Sale nu erau pentru Sine, deşi cunoştea bine calea pe care picioarele Sale urmau să urce. Înaintea Sa era Ghetsemani, scena apropiatei Sale agonii. Vedea şi Poarta oilor, prin care timp de veacuri fuseseră conduse animalele pentru jertfă şi care urma să se deschidă pentru El când avea „să fie adus ca un miel la junghiere” (Is. 53,7). Nu prea departe era Calvarul, locul răstignirii. Pe drumul pe care Hristos avea să calce în curând, urma să cadă groaza unui întuneric des, când El trebuia să facă din fiinţa Sa o jertfă pentru păcat. Cu toate acestea nu contemplarea acestor scene arunca umbră asupra Lui în acest ceas de bucurie. Nu o presimţire a groazei Sale supraomeneşti întuneca acest spirit neegoist. El plângea pentru miile de condamnaţi din Ierusalim, datorită orbirii şi nepocăinţei acelora pe care venise să-i binecuvânteze şi să-i mântuiască. Istoria de peste o mie de ani de favoare deosebită şi pază plină de grijă a lui Dumnezeu, manifestată faţă de poporul ales, era deschisă în faţa ochilor lui Isus. Acolo era muntele Moria, unde fiul făgăduinţei, o victimă ce nu se împotrivise, fusese adus la altar, ca simbol al jertfirii Fiului lui Dumnezeu. Acolo, legământul binecuvântării, slăvită făgăduinţă mesianică, fusese confirmat tatălui celor credincioşi (Gen. 22,9.16-l8). Acolo, flăcările jertfei care s-au înălţat către cer din aria lui Oman îndepărtaseră sabia îngerului pierzător (1 Cron. 21) – simbol potrivit al jertfei Mântuitorului şi al mijlocirii Sale pentru cei vinovaţi. Ierusalimul fusese onorat de Dumnezeu mai presus de tot pământul. Domnul alesese Sionul, El „îl dorise ca locuinţă a Sa” (Ps.132,13). Acolo, timp de veacuri, sfinţii prooroci îşi rostiseră soliile de avertizare. Acolo, preoţii îşi legănaseră cădelniţele, iar norul de tămâie împreună cu rugăciunile închinătorilor se înălţaseră înaintea lui Dumnezeu. Zilnic, acolo fusese oferit sângele mieilor înjunghiaţi, arătând în viitor către Mielul lui Dumnezeu. Acolo, Iehova Îşi descoperise prezenţa în norul de slavă deasupra tronului milei. Acolo se găsea începutul acelei scări tainice care unea pământul cu cerul (Gen. 28,12; Ioan 1,51) – acea scară pe care îngerii lui Dumnezeu coborau şi urcau şi care deschidea lumii drumul către Sfânta Sfintelor. Dacă Israel, ca popor, ar fi păstrat supunerea lui faţă de Cer, Ierusalimul ar fi rămas pentru totdeauna ca ales al Domnului (Ier. 17,2l-25). Dar istoria acestui popor favorizat era un raport de nelegiuire şi răzvrătire. Ei se împotriviseră harului ceresc, abuzaseră de privilegiile lor şi dispreţuiseră ocaziile. Deşi Israel „îşi bătuse joc de solii lui Dumnezeu, dispreţuise cuvintele Sale şi tratase cu cruzime pe proorocii Săi” (2 Cron. 36,16), El totuşi se manifestase faţă de el ca „Domnul Dumnezeu milos şi îndurător, îndelung răbdător şi bogat în bunătate şi credincioşie” (Exod 34,6). În ciuda repetatelor lepădări, mila Sa îşi continuase insistenţele. Cu o iubire mai mare decât aceea a unui tată milos faţă de fiul grijii sale, „Dumnezeu dăduse din vreme trimişilor Săi însărcinarea să-i înştiinţeze, căci voia să cruţe pe poporul Său şi locaşul Său” (2 Cron. 36,15). Când mustrarea, implorarea şi certarea n-au mai avut efect, El le-a trimis cel mai bun dar al Cerului; mai mult chiar, El a revărsat tot cerul în acest singur dar. Însuşi Fiul lui Dumnezeu a fost trimis să mijlocească pentru cetatea nepocăită. Hristos a fost Acela care adusese pe Israel ca pe o viţă aleasă din Egipt (Ps. 80,8). Propria Sa mână îi îndepărtase pe păgâni dinaintea lui. El o sădise „pe un deal foarte roditor”. Grija Sa ocrotitoare îl înconjurase. Slujitorii Săi fuseseră trimişi să îl hrănească. „Ce aş mai fi putut face viei Mele, exclamă El şi n-am făcut?” (Is. 5,l-4). Deşi atunci când aştepta să facă struguri buni rodise struguri sălbatici, El a venit personal la via Sa cu o nădejde arzătoare, că va fi posibil să o salveze de distrugere. El şi-a săpat via, a curăţit-o şi a îngrijit-o. A fost neobosit în străduinţele Sale de a salva via pe care El Însuşi o sădise. Timp de trei ani, Domnul luminii şi al slavei mersese încoace şi încolo prin mijlocul poporului Său. El „mergea din loc în loc, făcând bine şi vindecând pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul”, legând inimile zdrobite, aducând liberare celor ce erau robiţi, redând vederea orbilor, făcând pe ologi să meargă şi pe cei surzi să audă, curăţind pe leproşi, înviind pe morţi şi predicând Evanghelia celor săraci (Fapte 10,38; Luca 4,18; Matei 11,5). Chemarea plină de har a fost adresată tuturor: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11,28).
