Viewing Single Post
AnnaE
#0

Dispariţia misterioasă a lui Luther a provocat consternare în toată Germania. Întrebări cu privire la el se auzeau pretutindeni. Circulau cele mai ciudate zvonuri şi mulţi credeau că fusese ucis. A fost o mare întristare nu numai printre prietenii declaraţi, ci şi între miile de oameni care nu luaseră o poziţie pe faţă în favoarea Reformaţiunii. Mulţi s-au legat printr-un jurământ solemn să-i răzbune moartea. Conducătorii Romei au văzut cu groază până la ce culme se ridicaseră opiniile împotriva lor, cu toate că la început se bucuraseră de moartea lui Luther. Acum căutau să se ascundă de mânia poporului. Duşmanii lui nu fuseseră atât de tulburaţi de faptele sale îndrăzneţe când era printre ei, cum erau acum după răpirea lui. Aceia care, în mânia lor, căutaseră să-l distrugă pe îndrăzneţul reformator, se umpluseră de teamă acum când el devenise un prizonier neajutorat. "Singura cale care ne mai rămâne pentru a ne salva, spunea unul dintre ei, este să aprindem torţele şi să-l căutăm pe Luther în toată lumea, pentru a-l reda naţiunii care-l cere" (D'Aubigné, b.9, cap.1). Edictul împăratului părea să devină neputincios. Legaţii papali s-au umplut de indignare când au văzut că li se dădea cu mult mai puţină atenţie decât sorţii lui Luther. Veştile că el se găsea în siguranţă, deşi prizonier, au calmat temerile poporului şi în acelaşi timp au trezit entuziasmul în favoarea lui. Scrierile lui au fost citite cu o sete şi mai mare decât înainte. Mulţimi din ce în ce mai mari se alăturau cauzei bărbatului erou care, cu un preţ atât de înfricoşător, apărase Cuvântul lui Dumnezeu. Reformaţiunea câştiga continuu putere. Sămânţa semănată de Luther se răspândea pretutindeni. Absenţa lui împlinea acum o lucrare pe care prezenţa lui n-ar fi făcut-o. Ceilalţi lucrători simţeau o răspundere nouă, acum, când marele lor conducător fusese înlăturat. Cu o credinţă şi un devotament nou, ei se străduiau să facă, cu toată puterea lor, ca lucrarea începută atât de nobil să nu slăbească. Dar nici Satana nu era inactiv. El a încercat ceea ce încercase şi cu alte mişcări reformatoare – să amăgească şi să distrugă pe oameni, oferindu-le o contrafacere în locul lucrării celei adevărate. Aşa cum în primul secol al bisericii creştine au fost hristoşi mincinoşi, tot astfel s-au ridicat profeţi mincinoşi şi în secolul al XVI-lea. Câţiva bărbaţi, profund afectaţi de frământarea din lumea religioasă, şi-au închipuit că au primit descoperiri deosebite din ceruri şi au pretins că au însărcinarea divină să ducă până la desăvârşire Reformaţiunea care, declarau ei, fusese doar slab începută de Luther. În realitate, ei nu aduceau la îndeplinire lucrarea pe care el o făcuse. Ei au lepădat marele principiu care era chiar temelia Reformaţiunii – şi anume că Cuvântul lui Dumnezeu este regula de credinţă şi practică îndestulătoare şi în locul acestei călăuze care nu greşeşte, au pus standardul schimbător şi nesigur al propriilor lor sentimente şi impresii. Prin îndepărtarea Cuvântului care arată rătăcirea şi minciuna, a fost deschisă pentru Satana calea de a stăpâni minţile oamenilor, după buna lui plăcere. Unul dintre aceşti profeţi pretindea că a fost instruit chiar de îngerul Gabriel. Un student care s-a unit cu el, şi-a părăsit studiile, afirmând că fusese înzestrat de Dumnezeu Însuşi cu înţelepciunea de a explica Cuvântul Său. Alţii care erau, în mod natural, înclinaţi spre fanatism s-au unit cu ei. Manifestările acestor fanatici au produs o mare frământare. Predicarea lui Luther trezise pe oamenii de pretutindeni să simtă nevoia Reformei, dar acum unele persoane cu adevărat sincere erau rătăcite de susţinerile noilor profeţi. Conducătorii mişcării se duseră la Wittenberg ca să-şi susţină ideile lor înaintea lui Melanchton şi a colaboratorilor lui. Ei spuneau: "Suntem trimişi de Dumnezeu să învăţăm pe oameni. Am avut conversaţii intime cu Domnul; ştim ce se va întâmpla; într-un cuvânt, suntem apostoli şi profeţi şi facem apel la Dr. Luther" (Idem, b.9, cap.7). Reformatorii erau uimiţi şi încurcaţi. Aceasta era o astfel de situaţie cum nu mai întâlniseră niciodată mai înainte şi nu ştiau ce cale să aleagă. Melanchton spunea: "Sunt, cu adevărat, în aceşti bărbaţi nişte spirite extraordinare; dar ce fel de spirite? Pe de o parte să ne ferim a stinge Duhul lui Dumnezeu, pe de altă parte să nu fim rătăciţi de spiritul lui Satana" (Idem, b.9, cap.7). Rodul acestei noi învăţături s-a văzut curând. Oamenii au fost conduşi să neglijeze Biblia sau chiar să o lepede cu totul. Şcolile au fost invadate de confuzie. Astfel că studenţii treceau peste toate restricţiile, îşi părăseau studiile şi se retrăgeau din universitate. Bărbaţii care se socoteau în stare să reînsufleţească şi să conducă lucrarea Reformaţiunii, s-au succedat unul după altul numai pentru a o aduce pe marginea prăpastiei. Romaniştii şi-au recăpătat încrederea şi au exclamat plini de bucurie: "Încă un efort şi totul va fi al nostru" (Idem, b.9, cap.7). Când Luther auzi din Wartburg cele întâmplate, spuse cu adâncă îngrijorare: "Totdeauna m-am aşteptat că Satana ne va trimite această nenorocire" (Idem, b.9, cap.7). El şi-a dat seama de caracterul adevărat al acelora care se pretindeau a fi profeţi şi a văzut primejdia care ameninţa cauza adevărului. Împotrivirea papei şi a împăratului nu-i provocase o încurcătură şi o durere atât de mare ca aceea pe care o trăia acum. Iar dintre prietenii care se declaraseră în favoarea Reformaţiunii, se ridicaseră cei mai răi duşmani. Chiar adevărurile care îi aduseseră o atât de mare bucurie şi mângâiere erau folosite acum pentru a provoca dispută sau pentru a crea confuzie în biserică. În lucrarea Reformei, Luther fusese mânat de Duhul lui Dumnezeu şi se depăşise chiar pe sine. El nu-şi propusese să ia poziţii ca acelea pe care le luase sau să facă schimbări atât de radicale. El nu fusese decât un instrument în mâna Puterii Infinite. Cu toate acestea, se cutremura adesea de rezultatul lucrării lui. Odată spusese: "Dacă aş şti că învăţătura mea ar dăuna unui om, doar unui singur om, oricât de umil şi neluat în seamă – ceea ce nu se poate, deoarece ea este însăşi Evanghelia – aş fi gata mai degrabă să mor de zece ori decât să nu o retractez" (Idem, b.9, cap.7). Iar acum chiar Wittenbergul, centrul Reformaţiunii, cădea văzând cu ochii sub puterea fanatismului şi a nelegiuirii. Această tristă stare nu era urmarea învăţăturilor lui Luther; şi totuşi vrăjmaşii săi din întreaga Germanie au pus-o pe seama lui. În amărăciunea sufletului său, se întreba adesea: "Oare astfel poate fi sfârşitul acestei lucrări mari de reformă?" Alteori, în timp ce se ruga lui Dumnezeu cu ardoare, pacea se revărsa iarăşi peste inima lui. "Lucrarea nu este a mea, ci a Ta, spunea el; Tu nu vei permite să fie distrusă de superstiţie sau de fanatism".