Un nou împărat – Carol al V-lea – se urcă pe tronul Germaniei şi trimişii Romei se grăbiră să-i prezinte felicitările şi să-l convingă pe monarh să-şi folosească puterea împotriva Reformaţiunii. Pe de altă parte, prinţul-elector al Saxoniei, faţă de care Carol era mult îndatorat pentru coroana lui, l-a sfătuit să nu facă nici un pas împotriva lui Luther până ce nu va avea ocazia să-l asculte. Împăratul era pus astfel într-o mare încurcătură şi nedumerire. Papistaşii n-ar fi fost mulţumiţi cu nimic mai puţin decât cu un edict imperial care să-l condamne pe Luther la moarte. Electorul declarase categoric că "nici maiestatea sa imperială şi nici vreo altă persoană nu dovedise că scrierile lui Luther erau greşite", de aceea el cerea ca "Dr. Luther să-i fie asigurat un bilet de liberă trecere, aşa ca să poată apărea înaintea tribunalului judecătorilor învăţaţi, cucernici şi nepărtinitori" (D'Aubigné, b.6, cap.11). Atenţia tuturor era acum atrasă spre adunarea statelor germane care urmau să fie reunite la Worms, la scurtă vreme după urcarea lui Carol pe tronul imperiului. Probleme şi interese politice importante urmau să fie luate în discuţie de către acest consiliu naţional; pentru prima dată prinţii Germaniei urmau să se întâlnească cu tânărul lor monarh în forul adunării deliberative. Din toate părţile patriei au venit demnitarii bisericii şi ai statului. Prinţi cu tradiţie, din clasa înaltă, puternici şi mândri de drepturile lor ereditare; ecleziastici princiari înflăcăraţi de conştiinţa superiorităţii lor în rang şi putere; cavaleri imperiali împreună cu purtătorii lor de arme; şi ambasadori din ţări vecine şi îndepărtate – toţi aceştia s-au adunat la Worms. Însă, în această imensă adunare, subiectul care provocase cel mai adânc interes era cauza reformatorului saxon. Carol dăduse poruncă mai dinainte ca prinţul-elector să-l aducă pe Luther cu el la Dietă, asigurându-l de ocrotire şi făgăduindu-i o discuţie liberă, cu persoane competente, privind problemele în dispută. Luther dorea foarte mult să apară înaintea împăratului. Şi pentru că sănătatea lui era la data aceea mult şubrezită, el scrisese electorului: "Dacă nu pot merge la Worms sănătos, voi fi dus acolo aşa bolnav cum sunt. Căci dacă împăratul mă cheamă, nu mă îndoiesc că aceasta este chemarea lui Dumnezeu Însuşi. Dacă vor să folosească violenţa împotriva mea şi aceasta este foarte probabil (căci nu pentru instruirea lor îmi poruncesc să apar), încredinţez problema în mâinile Domnului. Acela care a salvat pe cei trei tineri în cuptorul de foc, încă trăieşte şi domneşte. Dacă El nu mă salvează, viaţa mea este de mică importanţă. Să ne ferim însă ca Evanghelia să fie expusă batjocurii celor nelegiuiţi şi să ne vărsăm mai bine sângele pentru ea decât să-i lăsăm pe ei să triumfe. Nu-mi stă mie în putere să hotărăsc dacă viaţa sau moartea mea va contribui cel mai mult la mântuirea tuturor. Vă puteţi aştepta la orice de la mine. în afară de fugă sau retractare. Să fug nu pot şi cu atât mai puţin să retractez" (Idem, b.7, cap.1). Atunci când la Worms au ajuns veştile că Luther urma să apară înaintea Dietei, s-a produs o agitaţie generală. Aleander, legatul papal căruia îi fusese în mod deosebit încredinţat acest caz, a fost alarmat şi mâniat. Era conştient că rezultatul urma să fie dezastruos pentru cauza papală. A institui o cercetare într-un caz în care papa pronunţase deja sentinţa de condamnare însemna o punere în discuţie a autorităţii suveranului pontif. Mai mult decât atât, el îşi dădea seama că argumentele elocvente şi puternice ale acestui om vor îndepărta pe mulţi dintre prinţi de la cauza papei. De aceea, în cea mai mare grabă, a protestat pe lângă Carol împotriva prezenţei lui Luther la Worms. Cam în acelaşi timp a fost publicată bula de excomunicare a lui Luther; şi aceasta împreună cu presiunile legatului au făcut pe împărat să cedeze. Astfel că el a scris electorului că dacă Luther nu retractează, ar trebui să rămână la Wittenberg. Nemulţumit de această victorie, Aleander unelti cu toată puterea şi viclenia de care dispunea pentru a asigura condamnarea lui Luther. Cu o stăruinţă vrednică de o cauză mai bună, el a impus problema în atenţia prinţilor, prelaţilor şi altor membri ai adunării, acuzând pe reformator de "răzvrătire, rebeliune, lipsă de respect şi hulă". Dar vehemenţa şi pasiunea date pe faţă de legat au demascat şi mai clar spiritul de care era însufleţit. "Este mânat de ură şi răzbunare", era constatarea generală, "mai mult decât de râvnă şi evlavie" (Idem, b.7, cap.1). Majoritatea membrilor Dietei erau mai mult decât oricând înclinaţi să privească favorabil cauza lui Luther. Aleander a susţinut cu un zel îndoit înaintea împăratului datoria de a executa edictele papale. Dar, sub legile Germaniei, aceasta nu se putea face fără concursul prinţilor şi, învins în cele din urmă de presiunile legatului, Carol i-a poruncit să-şi prezinte cazul înaintea Dietei. "A fost o zi plină de mândrie pentru nunţiul papal. Adunarea era mare, dar cauza era şi mai mare. Aleander urma să apere cauza Romei,. mama şi stăpâna tuturor bisericilor". El urma să apere primatul lui Petru înaintea adunării capetelor princiare ale creştinătăţii. "Dotat cu darul vorbirii, ştiu să se ridice la înălţimea acelei ocazii. Providenţa aranjase ca Roma să fie reprezentată şi să fie apărată de cel mai priceput dintre oratorii ei în faţa celui mai măreţ dintre tribunale, înainte de a fi condamnată" (Wylie, b.6, cap.4). Aceia care erau în favoarea reformatorului întrezăreau cu oarecare teamă efectele vorbirii lui Aleander. Electorul Saxoniei nu era prezent, dar la sugestia sa unii dintre consilieri au notat cuvântarea nunţiului. Aleander s-a străduit cu toată puterea culturii şi a elocinţei sale să doboare adevărul. Arunca asupra lui Luther acuzaţii după acuzaţii, tratându-l ca pe un duşman al bisericii şi al statului, al celor vii şi al celor morţi, al clerului şi al laicilor, al conciliilor şi al creştinilor. "În scrierile lui Luther", zicea el, "există atâtea rătăciri, încât ar justifica arderea pe rug a o sută de mii de eretici". Încheindu-şi pledoaria, el s-a străduit să arunce dispreţ asupra slujitorilor credinţei reformate: "Ce sunt toţi aceşti lutherani? O clică de pedagogi obraznici, de preoţi corupţi, de călugări desfrânaţi, de judecători ignoranţi, de nobili degradaţi şi nişte oameni de rând pe care i-a indus în eroare şi pe care i-a pervertit. Cât de superioară le este gruparea catolică în număr, pricepere şi putere! O hotărâre unanimă a acestei adunări ilustre va lumina pe cei neştiutori, va avertiza pe cei lipsiţi de prevedere, va hotărî pe cei care se clatină şi va da putere celor slabi" (D'Aubigné, b.7, cap.3). Cu asemenea arme au fost atacaţi apărătorii adevărului în toate veacurile. Aceleaşi argumente sunt încă folosite împotriva acelora care au curajul să prezinte, în opoziţie cu rătăcirile îndătinate, învăţăturile clare şi directe ale Cuvântului lui Dumnezeu.
