O carte pentru toţi şi niciunul
CUPRINS:
— ii: de ŞTEFAN AUG. DOINAŞ. 5
Despre cele trei metamorfoze.83
Despre catedrele virtuţii.85
Despre vizionarii altei lumi.88
Despre dispreţuitorii corpului.92
Despre patimile bucuriei şi durerii.94
Despre ucigaşul cel palid.96
Despre citit şi scris.98
Despre copacul de pe munte.100
Despre predicatorii morţii.103
Despre război şi războinici.106
Despre noul idol.108
Despre muştele din piaţă.111
Despre castitate.114
Despre prieten.115
Despre o mie şi una de scopuri.118
Despre iubirea de aproapele.120
Despre calea celui ce creează.122
Despre femeile bătrâne şi tinere.125
Despre muşcătura viperei.128
Despre copil şi căsnicie.130
Despre moartea de bunăvoie.132
Despre virtutea care dăruieşte.135
Copilul cu oglinda.143 în Insulele Fericite.146
Despre cei miloşi.149
Despre preoţi. 152
Despre virtuoşi. 155
Despre mişei. 159
Despre tarantule. 162
Despre înţelepţii iluştri. 165
Cântecul de noapte. 169
Cântecul de dans. 171
Cântecul funerar. 174
Despre depăşirea de sine. 177
Despre cei sublimi. 181
Despre ţara culturii. 184
Despre imaculata cunoaştere. 187
Despre savanţi. 190
Despre poeţi. 193
Despre marile evenimente. 196
Prezicătorul. ţ,. 200
Despre mântuire. 204
Despre prevederea omenească. i.w. 210
Ora supremei linişti. 213
Călătorul. 219
Despre viziune şi enigmă. 222
Despre fericirea fără voie. 228 în revărsatul zorilor. 232
Despre virtutea care micşorează. 235
Pe Muntele Măslinilor. 242
A trece mai departe. 245
Despre renegaţi. 249
Întoarcerea acasă. 253
Despre cele trei rele. 257
Despre spiritul împovărării. 263
Despre tablele vechi şi noi. 268
Convalescentul. 289
Despre marele dor. 297
Al doilea cântec de dans. 300
Cele şapte peceţi. 304
Jertfa mierii. 311
Strigătul suferinţei. 315
De vorbă cu regii. 319
Lipitoarea. 323
Vrăjitorul.! 327
SUMAR.
În retragere. 333
Omul cel mai respingător. 338
Cerşetorul de bunăvoie. 343
Umbra. 348
La amiază. 351
Salutul de primire. 355
Cina. 361
Despre omul superior. 363
Cântecul tristeţii. 374
Despre ştiinţă. 378
La fiicele pustiului. 382
Deşteptarea. 387
Sărbătoarea măgarului. 391
Cântecul beat. 395
Semnul. 403 de HORIA STANCA. 408
Diferenţa între filosofie şi artă îşi are originea în distincţia lui Platon între logos şi mythos, cu discreditarea celui de al doilea. Aristotel a continuat şi dezvoltat o întreagă şi complexă teorie a speciilor şi genurilor, preluată de Scolastică; s-a născut astfel şi o teorie a facultăţilor umane, pe compartimentele căreia s-a mulat psihologia. Aristotel-Kant-Hegel reprezintă linia filosofică a separatismului celui mai categoric între artă şi filosofie, a respingerii principiale a tuturor formelor de filosofie aforistică, metaforizantă, fabulatorie, mitizantă etc. „Arta – spune Hegel în Lecţii de istorie a filosofiei – n-ar putea să reprezinte Spiritul, fără a-i aduce un prejudiciu”, pentru că „numai gândirea pură este forma cu adevărat demnă de gândire”: astfel, tocmai datorită faptului că utilizează un limbaj exclusiv conceptual, filosofia – îndeosebi cea raţionalistă – care elimină orice metaforism reprezintă „forma pură a gândirii”. Parcă presimţind apariţia unui nou stil în filosofie, el condamnă cu anticipaţie maniera de a filosofa a lui Niete-sche: „Astfel astăzi, o manieră naturală de a filosofa, care se socoteşte pe sine prea bună pentru concept şi care în baza acestei deficienţe se consideră drept o gândire intuitivă şi poetică, aruncă pe piaţă combinaţiile arbitrare ale unei imaginaţii doar dezorganizate de către gândire, creaţii care sunt indecise, nefiind nici poezie, nici filosofie.”
Orientat încă din tinereţe spre doctrinele presocraticilor, Friedrich Nietzsche se întoarce categoric împotriva vechii separaţii platoniciene, teoretizând şi practicând el însuşi, în scrierile sale filosofice, un tip de text care stă nu în preajma, ci chiar în mijlocul „discursului mixt”, în care demersul filosofic propriu-zis se îmbină inextricabil cu cel poetic. Mai mult: Nietzsche vede în acest tip de scriitură modalitatea plină de promisiuni a epocilor ce vor veni după el, întrucât genul de filosof pe care-l anunţă el este „filozoful-artist”. Der Phtiosoph der Zukunft? se întreabă el în Phtiosophen-buch. Er muss das Obertribunal etner kănstlerischen Kultur werden. După opinia sa, Platon însuşi, sub influenţa „geniului rău” al lui Socrate, şi-ar fi trădat propriul său discurs iniţial, eminamente poetic: „Tânărul poet tragic Platon a început prin a-şi arde poemele pentru a se face discipol al lui Socrate. Totuşi, atunci când invincibile înclinaţii luptau cu maximele socratice, forţa celor dintâi, combinată cu vigoarea pe care le-o conferea acest caracter excepţional, era destul de mare pentru a croi poeziei căi noi rămase necunoscute până atunci [.] îl vedem pe Platon având mare grijă să depăşească realitatea pentru a reprezenta Ideea pe care se întemeiază această pseudorealitate. Dar, făcând aceasta, gânditorul Platon era condus pe un drum ocolit în punctul care fusese întotdeauna al său ca poet. Dacă tragedia absorbise toate genurile născute înaintea ei, se poate spune în mod paradoxal la fel despre dialogul platonician care, rezultat din amestecul tuturor formelor şi al tuturor stilurilor existente, oscilează între povestire, lirism şi dramă, constituie un termen de mijloc între poezie şi proză. [.] Platon a dat posterităţii modelul unui nou gen literar, romanul, care trebuie definit ca fabula lui Esop ridicată la cea mai înaltă putere, în care poezia ocupă în raport cu filosofia dialectică rangul care, de-a lungul secolelor, a fost acela al filosofiei faţă de teologie: rolul de slujnică. Aceasta a fost noua situaţie a poeziei, situaţie la care a redus-o Platon sub presiunea demonului lui Socrate” (cf. paragraful 14 din Naşterea tragediei].
Pe baza unei afirmaţii din Antichrist, care implică o netă respingere a purismului – „Spiritul pur e minciuna pură” – Nietzsche preconizează tipul filozofuluiartist ca expresie a impurităpi înseşi, pe care o acceptă şi o exaltă, justificând-o prin caracterul dionisiac al adevărului creator. Comentând această teză nietzsche-eană, Jean-Noel Vuarnet scrie: „Nici artist nici filosof, fiind şi unul şi altul sau unul prin altul, un simulacru ne face semn, mixt sau monstru, mai întâi remarcabil – natură şi discurs – prin impuritatea lui [.] Bicefal sau bifrons, acest simulacru poate, el, impune ca semn esenţial duplicitatea de atitudine şi de text a lui Nietzsche? Probabil. Pentru aceasta ar trebui să-l supunem unei triple întrebări privind originea sa, funcţiunea sa, miza sa” (Nietzsche aujourd'hui, voi. I, Pion, 1973). Originea se află, indubitabil, în presocratici, căci imaginea focului, comparaţia pe care Nietzsche o face între filosof, artist şi copil, ca şi reluarea anticei antinomii creştere/pieire, construcţie/distrugere, pornesc clar din Heraclit şi din polemos-ul acestuia. Dificultatea cardinală de a explica modul cum focul pur poate să ia forme impure, el (adică filozoful-artist) o biruie printr-o imagine. „Numai jocul artistului şi jocul copilului pot aici jos să crească şi să piară, să construiască şi să dărâme cu inocenţă. în felul acesta, ca artist şi copil, se joacă focul etern activ care plăsmuieşte şi nimiceşte cu inocenţă” [Naşterea filosofiei). Nietzsche nu se fereşte deloc de conceptul de impuritate; dimpotrivă, îl consideră a ţine de statutul însuşi al creatorului: Voi, creatori, multe lucruri sunt încă impure în noi Iată de ce trebuie să naşteţi. în aceeaşi scriere, el examinează raportul între filosofie şi artă: „în ce măsură filosofia este ea o artă, o operă de artă? Ce va rămâne din ea, când sistemul ei va fi, ştiinţific vorbind, mort? Tocmai acest rest va stăpâni instinctul de cunoaştere, această calitate a ei – de artă. [.] Frumuseţea, măreţia unei construcţii a universului (alias filosofia) decide astăzi asupra valorii ei. [.] Descrierea filosofului: el cunoaşte inventând, el inventează cunos-când.”
Nu-i mai puţin adevărat că, la un examen atent, aici nu întâlnim de fapt o teorie a „discursului mixt”, înţeles ca amestec inextricabil de conceptualism şi metafoFri rism, pus în slujba „celor mai înalte interese ale poeziei”, cum zicea Hegel. Căci Nietzsche precizează, fără echivoc, chiar în rândurile deja citate: „Mare perplexitate! Filosofia este ea o artă sau o ştiinţă? E o artă ca scopuri şi ca produse. Dar mijlocul său de expresie, expunerea prin concepte, este comun cu cel al ştiinţei. E o formă de poezie. Imposibil de clasat. Ar trebui să inventăm şi să caracterizăm o categorie nouă.”
Şi totuşi, ceea ce nu se teoretizează în deplină claritate, cel puţin în sensul concepţiei noastre despre „discursul mixt”, se practică mereu şi cu inocenţă, încă din tinereţea filosofului. De la Naşterea tragediei până, mai ales, la Aşa grăit-a Zarathustra. Deşi, aşa cum susţine, genul acesta rămâne deocamdată incalificabil: căci nu e vorba nici de versificarea unor idei {Begriffsdichtung), nici de utilizarea preţioasă a alegoriilor; ci pur şi simplu de reinventarea miturilor şi de practica asiduă a metaforei. Plin de pathos, neglijând exerciţiul unei logici stringente, înţelegând să „mişte” şi să „convingă afectiv”, discursul nietzscheean „cunoaşte inventând, inventează cunoscând”;
