Prefaţă.
Presupunând că Adevărul e o femeie, nu-i oare întemeiată bănuiala că toţi filosofii, în măsura în care au fost dogmatici, s-au priceput prea puţin la femei? Că gravitatea înspăimântătoare şi insistenţa neîndemânatică pe care au manifestat-o până acum în urmărirea Adevărului au fost mijloace stângace şi necuviincioase pentru a cuceri o femeie? Cert este că Adevărul nu s-a lăsat cucerit: – şi toate sistemele dogmatice se prezintă azi dezolate şi descurajate, dacă se mai poate spune că sunt încă „prezentabile”! Căci există zeflemişti care afirmă că ele s-au prăbuşit, că toate aceste sisteme zac la pământ, mai mult, că sunt pe punctul de a-şi da ultima lor suflare. Dar, vorbind serios, există motive temeinice pentru speranţa că toate tipurile de dogmatism filosofic, oricât s-ar fi pretins ele de solemne, definitive şi absolute, au fost doar un fel de copilării distinse şi stângăcii de începător. Şi poate că nu sunt prea departe timpurile când se va înţelege din ce în ce mai bine că piatra unghiulară a atât de sublimelor şi absolutelor edificii filosofice pe care filosofii dogmatici le-au înălţat până în prezent au fost în fond doar câteva superstiţii populare ce îşi au obârşia în timpuri imemoriale; de pildă superstiţia sufletului care nu a încetat nici până astăzi, în chip de credinţă în subiect şi în Eu, să işte tot felul de dezordini; ori poate câte-un joc de cuvinte, câte o capcană gramaticală sau vreo generalizare îndrăzneaţă a unor fapte deosebit de intime, deosebit de personale, foarte omeneşti, mult-prea omeneşti. Să sperăm că filosofia dogmatică a fost doar o făgăduială peste milenii, precum a fost în timpurile mai îndepărtate astrologia, în serviciul căreia se pare că s-a depus mai multă muncă, bani, perspicacitate şi răbdare decât pentru oricare altă ştiinţă autentică: – ei şi pretenţiilor ei „suprapământene”îi datorăm marele stil monumental din Asia şi Egipt. Se pare că, pentru a-şi imprima eternele lor exigenţe în inima omenirii, toate lucrurile mari trebuie să se înfăţişeze mai întâi în chip de măşti monstruoase şi înspăimântătoare: o asemenea mască a fost filosofia dogmatică, de exemplu, sub forma învăţăturii Vedanta din Asia sau sub cea a platonismului în Europa. Să nu ne arătăm nerecunoscători faţă de ea, chiar dacă va trebui să mărturisim că cea mai rea, cea mai tenace şi cea mai primejdioasă dintre toate erorile a fost aceea a unui dogmatic, şi anume, născocirea lui Platon despre spiritul pur şi despre Binele în sine. Însă de acum înainte, când această eroare e depăşită şi Europa poate respira uşurată după acest coşmar sau cel puţin se poate bucura… de un somn mai binefăcător, noi, cei care avem îndatorirea de a veghea, noi suntem moştenitorii întregii energii ce s-a dezvoltat în lupta împotriva acestei erori. Fără îndoială, se pune problema de a aşeza Adevărul cu capul în jos, de a nega însuşi perspectivismul – condiţie fundamentală a oricărei vieţi întregi – de a vorbi despre spirit şi despre Bine precum a făcut-o Platon. În chip de doctori, ne este îngăduit chiar să ne întrebăm: „de unde a apărut o asemenea boală la Platon, cea mai frumoasă plantă a antichităţii? Socrate cel rău a fost acela care i-a inoculat-o? Să fi fost oare Socrate într-adevăr corupătorul tineretului? Şi-a meritat el paharul cu cucută?”- Însă lupta împotriva lui Platon sau, ca s-o spunem mai clar şi mai „popular”, lupta împotriva tiraniei clericalo-creştine de-a lungul mileniilor – căci creştinismul este un platonism pentru „norod”- a creat o stare de minunată tensiune a spiritului în Europa, stare necunoscută până atunci pe pământ; cu un arc atât de întins se pot ochi de acum cele mai îndepărtate ţinte. Fireşte, europeanul resimte această tensiune ca pe o durere; au avut loc deja două încercări grandioase pentru destinderea arcului: mai întâi prin iezuitism, iar mai apoi prin raţionalismul democratic: – libertatea presei şi lectura ziarelor ne-au îngăduit să ajungem la rezultatul că spiritul nu se mai percepe cu atâta uşurinţă în chip de „durere”! (Germanii au inventat praful de puşcă – respectele mele! Dar revanşa a venit în ziua în care au inventat tiparul.) Însă noi, cei care nu suntem nici iezuiţi, nici democraţi, şi nici măcar îndeajuns de germani, noi, bunii europeni, spirite libere, foarte libere – noi mai resimţim această durere a spiritului şi întreaga încordare a arcului său! Şi poate că avem şi săgeata, ţinta, cine ştie? Ţelul…
SILS-MARIA, ENGADINUL DE SUS, IUNIE 1885
Partea întâi: despre prejudecăţile filosofilor.
Voinţa de adevăr, cea care ne va mai ademeni în tot felul de aventuri periculoase, acea veridicitate faimoasă despre care toţi filosofii de până acum au vorbit cu veneraţie: ce de probleme ne-a pus această voinţă de adevăr! Ce probleme ciudate, răutăcioase, dubioase! Povestea e lungă.
— Şi, totuşi, pare să fi început chiar acum. Ce-i de mirare dacă devenim în cele din urmă neîncrezători, ne pierdem răbdarea şi ne întoarcem din drum? Că ne deprindem de la acest sfinx să punem, la rândul nostru, întrebări? Cine e de fapt cel care ne pune aici întrebări? Ce anume din noi năzuieşte de fapt la „adevăr”?
— În fond, noi am zăbovit îndelung în faţa problemei originii acestei voinţe.
— Până când, în cele din urmă, ne-am împotmolit cu totul în faţa unei probleme şi mai profunde. Am cugetat asupra valorii acestei voinţe. Presupunând că noi vrem adevărul: de ce nu mai degrabă neadevărul? Sau incertitudinea? Sau chiar neştiinţa?
— Oare problema valorii Adevărului este cea care s-a prezentat în faţa noastră.
— Sau noi fost-am cei care am păşit în faţa ei? Care dintre noi e aici Oedip? Şi care e Sfinxul? Precum se pare, este vorba de un rendez-vous de probleme şi de întrebări.
— Şi fi-vom oare crezuţi?
— Ni se pare că, la urma urmei, problema nici nu a fost pusă până în prezent.
— Că noi suntem cei dintâi care am zărit-o, am privit-o în faţă, am înfruntat-o. Căci ea comportă un risc, şi poate că nici nu există vreun altul mai mare.
„Cum ar putea lua naştere un lucru din contrariul său? De exemplu, adevărul din eroare? Sau voinţa de adevăr din voinţa de a înşela? Sau acţiunea dezinteresată din egoism? Sau contemplaţia pură şi senină a înţeleptului din ardoare? O astfel de geneză este cu neputinţă; a visa despre aceasta e o nebunie sau chiar mai rău; lucrurile supreme trebuie să aibă o altă origine, una proprie lor.
— Ele nu ar putea lua naştere din această lume efemeră, înşelătoare, iluzorie şi mizeră, din această harababură de amăgiri şi pofte! Mai curând în sânul Fiinţei, în veşnicie, în zeul ascuns, în „lucrul în sine”- acolo trebuie că se află obârşia lor, şi nu în altă parte!”- O astfel de sentinţă constituie prejudecata caracteristică prin care pot fi recunoscuţi metafizicienii tuturor timpurilor; acest gen de apreciere se află îndărătul tuturor procedeelor lor logice; pornind de la această „credinţă”se străduiesc ei către „ştiinţă”, către acel lucru care va fi botezat în cele din urmă solemn cu numele de „Adevăr”. Credinţa fundamentală a metafizicienilor este credinţa în antinomia valorilor. Nici măcar celor mai prudenţi dintre ei nu le-a trecut prin minte să se îndoiască, ajunşi la acest prag la care îndoiala era, mai mult decât în oricare altă parte, necesară – chiar dacă s-au lăudat că ei de omnibus dubitandum. Şi anume, trebuie să ne îndoim, în primul rând, de existenţa antinomiilor, iar în al doilea rând, să ne întrebăm dacă acele vulgare evaluări şi opoziţii ale valorilor pe care metafizicienii şi-au pus pecetea nu sunt cumva doar nişte evaluări superficiale, perspective provizorii, mai mult, doar nişte perspective dintr-un anumit unghi, poate că de jos în sus, din „perspectiva broaştei”, ca să folosim o expresie familiară pictorilor. În ciuda întregii valori ce trebuie atribuită adevărului, veridicităţii, altruismului, s-ar putea să fim nevoiţi a atribui o valoare superioară, fundamentală aparenţei, voinţei de a înşela, egoismului, ar dori. Ar fi chiar posibil ca valoarea acestor lucruri bune şi venerabile să consiste tocmai în modul înşelător în care ele sunt înrudite, înnodate, încârligate şi poate chiar identice în esenţă cu acele lucruri rele ce par să le fie opuse. Poate!
— Dar cine este dispus să se preocupe de aceste primejdioase „poate”? Pentru aceasta trebuie să aşteptăm apariţia unui soi nou de filosofi, care vor avea gusturi şi înclinaţii deosebite, opuse celor ale predecesorilor lor.
— Filosofi ai primejdiosului Poate, în toate sensurile cuvântului.
— Şi o spun cu toată seriozitatea: văd apărând asemenea noi filosofi.
După ce i-am cercetat pe îndelete pe filosofi, după ce le-am citit printre rânduri fără a-i scăpa deloc din ochi, îmi spun că gândirea conştientă, în cea mai mare parte a ei, trebuie să fie considerată deocamdată ca una din activităţile instinctive, iar gândirea filosofică, de asemenea; va trebui deci să ne revizuim în întregime concepţiile asupra acestei probleme, aşa cum am făcut-o în privinţa eredităţii şi a calităţilor „înnăscute”. Precum faptul naşterii nu are nici o importanţă în ansamblul cursului anterior şi ulterior al eredităţii, tot astfel nici „conştientul”nu se opune în vreun mod decisiv instinctivului.
— Gândirea conştientă a unui filosof, în cea mai mare parte a sa, este condusă tainic de instinctele sale şi canalizată pe căi stabilite. Îndărătul întregii logici şi a suveranităţii aparente de mişcare a acesteia se găsesc evaluările sau, mai pe înţeles, exigenţele fiziologice pentru menţinerea unui anumit mod de viaţă. Spre exemplu, ideea că Determinatul are o valoare mai mare decât Nedeterminatul, că aparenţa are o valoare mai mică decât „Adevărul”:
