CUM DEVII CEEA CE EŞTI
CUPRINS:
Prefaţă.
De ce sunt atât de înţelept De ce sunt atât de deştept De ce scriu cărţi atât de bune.
Naşterea tragediei.
Inoportunele.
Omenesc, prea omenesc.
Aurora.
La gaya scienza.
Aşa grăit-a Zarathustra.
Dincolo de bine şi de râu.
Genealogia moralei.
Amurgul zeilor.
Cazul VVagner De ce sunt un destin.
Am fost oare înţeles? Dionysos împotriva celui răstignit…
Deoarece trebuie să mă înfăţişez în curând omenirii cu cea mai grea dintre provocările ce i-au fost adresate vreodată, mi se pare neapărat necesar să spun cine sunt. În fond ar trebui să se ştie: căci nu m-am „lăsat nemărturisit1. Dar disproporţia dintre mărimea menirii mele şi micimea contemporanilor mei şi-a găsit expresia în aceea că n-am fost nici auzit şi nici măcar văzut. Trăiesc pe propriul meu credit şi este. Poate, doar o prejudecată că trăiesc?… Mi-e destul să vorbesc doar unui ins cultivat”, care vine vara în Ober-Engadin, pentru a mă convinge că nu trăiesc… În aceste împrejurări există o datorie – împotriva căreia se răzvrătesc în fond obişnuinţele mele, chiar mai mult. Mândria instinctelor mele – şi anume de a spune: Ascultaţi-mă! Căci eu sunt acesta. Şi înainte de toate nu mă luaţi drept altul!
Nu sunt de pildă de loc o sperietoare, un monstru al moralei – sunt chiar o natură^ opusă acelui tip de om care a fost venerat până acum drept virtuos. Între noi fie spus, mi se pare că tocmai cu aceasta mă mândresc. Sunt un discipol al filosofului Dionysos. Aş prefera să fiu mai degrabă un satir decât un sfânt. Dar citiţi această scriere. Poate că am izbutit, poate că scrierea de faţă nici nu a avut vreun alt scop decât să exprime acest contrast într-o formă voioasă şi prietenoasă Ultimul lucru pe care l-aş promite ar fi de a îndrepta” omenirea Eu nu înalţ idoli noi; iar cei vechi să înveţe ce înseamnă să ai picioare de lut. Răsturnarea idolilor (denumirea mea pentru idealuri) face mai curând parte din meseria mea. Realităţii i-a fost răpită valoarea, sensul şi veridicitatea sa, în măsura în care s-a născocit o lume ideală… Lumea adevărată1 şi lumea aparentă – spus de-a dreptul, lumea născocită şi realitatea… Minciuna idealului a fost până acum blestemul ce a plutit asupra realităţii, iar omenirea însăşi a devenit, datorită ei, mincinoasă şi falsă până în instinctele ei cele mai de jos – până la adularea valorilor opuse, ca şi cum acestea ar fi cele care i-ar garanta prosperitatea, viitorul, dreptul suprem asupra viitorului.
Cine ştie să respire aerul scrierilor mele, ştie că este un aer al înălţimilor, un aer tare. Trebuie să fii făcut pentru el, căci altfel pericolul de î răci nu este mic Gheţurile sunt aproape, singurătatea este imensă – dar cât de liniştit stau toate în lumină! Cât de liber se respiră! Ce multe se simt sub noi! Filosofia, aşa cum am înţeles-o şi am trăit-o până acum, este viaţa aleasă de bună voie printre gh'eţuri şi înălţimi – căutarea a tot ce este străin şi îndoielnic în fiinţare, a tot'ce a fost proscris până acum prin morală. Dintr-o îndelungă experienţă câştigată printr-o asemenea peregrinare în lumea a ceea ce este interzis, am învăţat să privesc, cu totul altfel decât s-ar putea dori, cauzele moralizării şi fdealizârii de până acum: istoria ascunsă a filosofilor, psihologia marilor lor nume au ieşit la lumină pentru mine Cât adevăr îndură, cât adevăr cutează un spirit1? Acesta mi-a devenit din ce în ce mai mult criteriul de măsurare exactă a valorilor Eroarea (credinţaân ideal) nu este orbire, eroarea e laşitate… Fiecare cucerire, fiecare pas înainte în cunoaştere vine din curaj, din asprimea faţă de sine, din curăţenie fajâ de sine… Eu nu contest idealurile, îmi pun doar mânuşi când ma apropii de ele… Nitimur în vetitum: sub acest semn va învinge într-o zi filosofia mea, căci până acum a fost interzis din principiu doar adevărul…
Printre scrierile mele o poziţie aparte ocupă Zarathustra. Cu el i-am făcut omenirii cel mai mare dar din câte i s-au făcut vreodată. Această carte, al cărei glas străbate peste milenii, nu este numai cea mai înaltă din câte există, adevărate carte a înălţimilor – întregul fapt care este omul se află la o imensă depărtare sub ea – ea este şi cea mai adâncă, născută din cea mai iâuntricâ parte a împărăţiei adevărului, o fântână nesecată în care nici o găleată nu coboară fără a se ridica plină cu aur şi bunătate. Aicinu vorbeşte un 'profet„, unul dintre acei siniştri hibrizi între boală şi voinţa de putere, numiţi întemeietori de religii, înainte de toate trebuie bine auzit sunetul ce vine din acest glas, acest sunet de alcyon, pentru a nu răstălmăci fără milă sensul înţelepciunii sale. Cuvintele cele mai domoale „sunt acelea care aduc furtuna, gândurile care vin cu pas de porumbel conduc lumea.
Smochinele cad din pomi, ele sunt bune şi dulci: în cădere îşi rup coaja roşie. Eu sunt un vânt de nord pentru smochinele coapte.
Învăţămintele acestea cad pentru voi, prietenii mei, asemenea smochinelor: acum sorbiţi-le sucul şi hrăniţi-vă cu carnea lor dulce! Este toamnă în jur şi cerul limpede şi după amiază.
Aici nu vorbeşte un fanatic, aici nu se 'predică„, aici nu se cere credinţă: dintr-o nesfârşită lumină şi din adâncimea fericirii cade strop după strop, cuvânt după cuvânt – o tandră lentoare este ritmul acestor vorbe. Ele nu vor fi înţelese decât de floarea aleşilor; este un privilegiu fără seamăn să fii aici ascultător; nu-i este dat oricui să aibă urechi pentru Zarathustra… Prin toate acestea Zarathustra nu este el oare un ademenitor?… Dar ce spune el atunci când se reîntoarce pentru prima oară în singurătatea lui? Tocmai contrariul celor pe care le-ar spune un înţelept. Un ' sfânt, un „mântuitor al lumii' sau alţi decadenţi. Într-o asemenea împrejurare. El nu vorbeşte doar altfel, el este altfel…
De-acum voi merge singur, învăţăceii mei! Şi voi veţi pleca de aici şi veţi pleca singuri! Aşa vreau eu.
Depărtaţi-vă de mine şi apăraţi-vă împotriva lui Zarathustra! 'Mai bine încă: lipsiţi din faţa lui! Poate că v-a înşelat.
Omul cunoaşterii trebuie nu numai sâ-şi poată iubi duşmanii, el trebuie şi sâ-şi poată urî prietenii.
Un învăţător este râu răsplătit daca rămâi întotdeauna învăţăcel. Şi'de ce nu vreţi să-mi rupeţi din coroană?
Mă veneraţi: dar în ce fel dacă veneraţia voastră piere într-o zi? Păziţi-vă să nu vă strivească o statuie!
Spuneţi câ'voicredeţi în Zarathustra? Dar ce însemnătate are Zarath'ustrai Sunteţi 'credincioşii mei, dar ce însemnătate au credincioşii?
Voi nu vă căutaseţi încă pe voi înşivă: atunci m-aţi găsit pe mine. Aşa fac toţi credincioşii; de aceea înseamnă atât de puţin orice credinţa.
' Acum vă poruncesc să mă pierdeţi şi să vă regăsiţi pe voi: ş abia după ce cu toţii m-aâi renegat voi reveni printre voi…
În aceasta zi a împlinirilor în care totul se coace, nu numai strugurii se îngălbenesc, o rază de soare mi-a luminat viaţa: m-am uitat înapoi am privit înainte şi nicicând n-am văzut dintr-o data lucruri atât de multe şi de bune. Nu degeaba mi-am înmormântat astăzi cel deal 44-lea an al vieţii, aveam dreptul s-o fac – ceea ce a fost viaţă în el este salvat este nemuritor. Prima carte, reevaluarea tuturor valorilor, Cântecele lui zarathustra, Amurgul zeilor, încercarea mea de a filosofa cu ciocanul -toate daruri ale acestui an, chiar ale ultimului trimestru! Cum să nu-ifiu recunoscător întregii mele vieţi? Şi astfel îmi povestesc mie viaţa mea.
De ce sunt atât de înţelept i.
Norocul existenţei mele, poate singularitatea ei. Constă în fatalitatea ei: pentru a folosi o formulă sibilină, ca tată al meu tocmai am murit, ca mamă a mea mai sunt în viaţă şi îmbătrânesc. Această dublă origine, în acelaşi timp cea mai înaltă şi cea mai joasă treaptă de pe scara vieţii, a fi decadent şi totodată început – aceasta, dacă poate exista vreo explicaţie lămureşte acea neutralitate, acea libertate de spirit faţă de problematica vieţii, care poate mă caracterizează. Pentru semnele ascensiunii şi decăderii am o percepţie mai fină decât a avut-o vreodată un om. Pentru aceasta sunt învăţătorul par excellence – le cunosc pe amândouă. Eu sunt amândouă. Tatăl meu a murit la treizeci şi şase de ani: era firav, îndatoritor şi morbid, ca o fiinţă destinată doar trecerii -mai curând o amintire binevoitoare despre viaţă decât viaţa însăşi în acelaşi an în care viaţa sa a intrat în declin, şi existenţa mea a cunoscut coborâşul: în al 36-lea an al vieţii am ajuns la cel mai scăzut punct al vitalităţii – mai trăiam încă, dar fără să văd la trei paşi înaintea mea. Atunci – era în 1879 – am renunţat la catedra mea din Basel, am trăit toată vara ca o umbră la St. Moritz, şi iarna următoare, cea mai puţin luminată de soare din toată existenţa mea, ca umbră la Naumburg. Acesta a fost punctul meu cel mai de jos: atunci s-a născut Călătorul şi umbra sa1.
