Chiar în vârful unei coline înverzite, pe coastele căreia cresc copacii noduroşi ai unei păduri datând din epoci imemoriale, se înalţă vechiul castel al strămoşilor mei. Vreme de secole, a slujit drept adăpost şi feudă neamului nostru semeţ, cu o vechime ce întrece pe oea a meterezelor acoperite de muşchi şi care dominau, odinioară, câmpia aspră şi sălbatică din jur. Turnurile îmbătrânite, purtând pecetea furtunilor stârnite prin generaţii şi fărmiţându-se astăzi sub neînduplecata, sub cumplita apăsare a timpului, făceau parte, în Evul de Mijloc, dintr-o fortăreaţă formidabilă, printre cete mai redutabile din Franţa. De la înălţimea turnurilor crenelate şi a meterezelor sale, baroni, conţi, până şi regi au fost ţinuţi în şah şi niciodată spaţioasele ei săli de arme n-au răsunat sub paşii cuceritorilor.
Dar lucrurile s-au schimbat mult după epoca feudală. Austeritatea a înlocuit fastul de dinainte. Prea mândri de numele lor încât să se dedice comerţului, înaintaşii mei s-au despărţit încetul cu încetul de bunurile posedate. Nici castelul n-a fost cruţat: zidurile i se macină, parcul e năpădit de ierburi crescute nebuneşte, şanţurile de apă sunt goale, iar turnuleţele ameninţă să se prăbuşească. Înăuntru, pardoselile denivelate, tapiseriile învechite, lambriurile mâncate de cari povestesc istoria noastră lugubră, aceea a unei splendori apuse.
Pe măsură ce se scurgeau secolele, cele patru turnuri mari au căzut pe rând în ruină, până în ziua când n-a mai rămas decât unul să-i adăpostească pe rarii descendenţi ai seniorilor, atotputernici cândva, ai acestor locuri.
Într-una din camerele spaţioase şi lugubre ale turnului pomenit, eu însumi, Antoine, ultimul dintre nefericiţii şi blestemaţii conţi de C., am văzut lumina zilei cu nouăzeci de ani în urmă.
Primii ani ai vieţii mele agitate i-am petrecut între aceste ziduri şi în aceste păduri întunecoase, ca şi prin râpele şi peşterile sălbatice din coasta colinei. Nu mi-am cunoscut niciodată părinţii. Tatăl mi-a fost ucis la vârsta de treizeci şi doi de ani, cu o lună înainte de a mă naşte eu, de o piatră desprinsă dintr-unul din crenelurile castelului. Iar mama a murit aducându-mă pe mine pe lume. M-a crescut un bătrân servitor foarte inteligent care răspundea la numele de Pierre. Eram unicul copil, iar singurătatea îmi era şi mai adâncă din pricină că tutorele meu mă obliga cu stricteţe să stau departe de copiii ţăranilor, ale căror locuinţe se risipesc în câmpie, la poalele dealului.
Pe atunci, Pierre îmi spunea că această regulă trebuia respectată deoarece prin naştere eram aşezat foarte sus faţă de oamenii de rând. Acum ştiu că ţelul său adevărat era să mă împiedice să aflu ceea ce se povestea noaptea, cu voce scăzută, la lumina focului din vetre, despre cumplitul blestem ce apăsa asupra familiei noastre. Izolat şi lăsat de capul meu, mi-am petrecut o bună parte din copilărie citind vechile volume care umpleau biblioteca prăfuită a castelului şi plimbându-mă prin pădurea fantomatică de pe colină. Foarte curând m-a lovit melancolia. Nu mă mai interesa decât ceea ce ţinea de natura misterioasă şi de ocultism.
N-am reuşit să cunosc prea multe lucruri despre familia mea, însă puţinul pe care l-am aflat m-a impresionat profund. Poate că această trăsătură curioasa o datorez reţinerilor lui Pierre când se întâmpla să-mi vorbească despre ai mei, dar adevărul e ca mereu se întâmpla să nu pot auzi pronunţându-se numele stirpei mele fără să tremur de spaimă.
Pe măsură ce creşteam, am pus cap la cap fragmentele de informaţie pe care reuşisem cu greu să le smulg de pe buzele bătrânului meu preceptor. Povestea lui se referea la nişte împrejurări care întotdeauna mi-au părut stranii, dar pe care acum le găseam neliniştitoare. E vorba de vârsta precoce la care toţi conţii din neamul nostru îşi găsiseră moartea. Până atunci crezusem că eram o familie de oameni cu viaţă foarte scurtă, însă am început să reflectez la toate acele decese premature şi să fac legături între ele şi divagaţiile bătrânului, care pomenea adesea de blestemul ce, de secole, îi împiedica pe toţi deţinătorii titlului să treacă de treizeci şi doi de ani.
În ziua când aniversam douăzeci şi unu, bravul Pierre mi-a înmânat un manuscris care, spunea el, fusese transmis din tată în fiu de multe generaţii. Conţinutul său mi-a părut foarte îngrijorător, iar lectura acelui document a avut darul să-mi confirme cele mai teribile temeri. Pe vremea respectivă, credinţa mea în supranatural era de nezdruncinat; altfel, cum să-mi explic faptul că n-am respins cu dispreţ istoria aceea incredibilă?
Pergamentul data din secolul al XII-lea, când vechiul castel se afla în apogeul puterii sale. Evoca portretul unui personaj care trăise odinioară pe pământurile noastre. Un bărbat cu mari merite, deşi condiţia sa îl plasa doar cu puţin deasupra ţăranilor. Se numea Midiei, dar fusese poreclit cel Rău din cauza sinistrei sale reputaţii. El cunoştea, într-adevăr, înfiorătoarele secrete ale magiei negre şi ale alchimiei. Şi fiindcă mersese cu studiul mult dincolo de ceea ce-i îngăduia propria sa stare socială, cercetările lui privitoare la piatra filosofală sau la elixirul vieţii eterne îi terorizau pe săteni. Michel cel Rău avea un fiu, Charles, un băiat la fel de versat în ştiinţele oculte şi care primise porecla Vrăjitorul. Cei doi locuiau chiar la marginea satului şi erau bănuiţi că se dedau unor practici dintre cele mai odioase. Se spunea, de pildă, că bătrânul Michel îşi arsese de vie nevasta într-un sacrificiu destinat diavolului, iar răpirea fără urme a mai multor copii de ţăran tot lor le era pusă în seamă. Cu toate acestea, în întunecata fire a tatălui şi a fiului exista o mântuitoare rază de umanitate. Bătrânul îşi adora fiul, iar tânărul nutrea pentru tatăl său o iubire mistică.
