AnnaE
#0

În ţara Anar se află un lac întins şi liniştit. Nici o apă nu iese, nici o apă nu intră în el. Puternica Sarnath, cetate construită pe malurile sale cu zece mii de ani în urmă, nu mai există. Dar cu mult înainte de Sarnath, când lumea abia începea, se ridica prin acele locuri o altă cetate, Ib, la fel de veche ca lacul însuşi.

          Ib, oraşul din piatră cenuşie, era locuit de creaturi urâte şi stranii. Pe cărămizile cilindrice de la Kadathe-ron se poate citi că aveau aceeaşi culoare verde ca şi lacul pâclos. Aveau ochi proeminenţi, buze cărnoase şi atârnătoare, urechi ciudate, iar glasul le lipsea. Coborâseră din lună, într-o noapte cu ceaţă, odată cu lacul şi cu cetatea cenuşie, Ib. Aceste făpturi bizare se închinau unui idol de piatră verde ca marea, cioplit după înfăţişarea lui Bokrug, uriaşa şopârlă acvatică, pe care o venerau în dansuri oribile când luna plină arăta ca o cocoaşă. Pe papirusurile de la Ilarnek se mai poate citi şi că ele descoperiseră, într-o bună zi, secretele focului. Flăcările fuseseră întreţinute cu grijă, spre a le însoţi cu sclipirea lor fantastică neobişnuitele ceremonii. Dar se ştiu foarte puţine lucruri despre locuitorii din Ib. Au trăit cu atât de mult timp în urmă, iar lumea noastră omenească e atât de nouă.

          După câteva milenii, oamenii şi-au făcut apariţia în Anar. Păstori oacheşi cu turmele lor purtătoare de lână ridicară localităţile Thraa, Ilarnek şi Kadatheron în lungul şerpuitului râu Ai. Unele triburi, mai îndrăzneţe ca altele, înaintară până la malul lacului, unde subsolul era foarte bogat în metale preţioase, şi construiră cetatea Sarnath. Instalaţi nu departe de cenuşia cetate Ib şi de ciudaţii ei locuitori, păstorii fură cuprinşi de o ură cumplită faţă de vecinii lor. Nu le plăcea să-i vadă seara plimbându-se pe lângă aşezare. Nu le plăceau nici straniile şi cenuşiile lor sculpturi monolitice, mărturii ale faptului că acea civilizaţie era anterioară celei cu care veniseră ei. Cu cât trecea timpul, tot mai mulţi oameni din Sarnath dispreţuiau populaţia din Ib. Îi dispreţuiau cu atât mai vârtos cu cât fiinţele respective erau mici, slabe şi vulnerabile: corpurile lor aveau consistenţa piftiei şi nu rezistau deloc la pietre ascuţite ori săgeţi.

          Într-o zi, războinicii din Sarnath hotărâră să distrugă aşezarea Ib. Prăştiaşi, arcaşi, lăncieri, cu toţii mărşăluiră asupra cetăţii cenuşii, căreia îi masacrară locuitorii. Pentru a nu atinge acele făpturi stranii, le împinseră trupurile în lac cu ajutorul unor prăjini lungi. Apoi nimiciră sistematic tot ce găsiră în cetate, azvârlind în lac enormele blocuri monolitice dintr-o piatră gri ce nu semăna cu nici o altă piatră, până ce, în sfârşit, nu mai rămase nimic din vechea localitate Ib.

          Doar idolul de piatră de culoarea mării, cioplit după înfăţişarea lui Bokrug, şopârlă apelor, găsi îndurare din partea războinicilor, care îl luară cu ei ca simboL al victoriei lor asupra zeilor şi poporului cetăţii Ib. Însă, în noaptea ce a urmat instalării sale în templu, pe lac apăru un ciudat vârtej luminos, iar a doua zi mulţimea din Sarnath constată că idolul verde dispăruse, descoperind totodată cadavrul marelui preot Taran-Ish. Acesta zăcea întins lângă altarul de crizolit, cu faţa desfigurată de un înspăimântător rictus de teamă. Înainte de a muri scrisese, cu o mână tremurătoare pe altarul de crizolit: Blestem.

          După Taran-Ish urmară mulţi mari preoţi în Sarnath, însă idolul din piatră de culoarea mării nu mai fu găsit niciodată. Se scurseră veacuri, Sarnath ajunse o cetate foarte prosperă. Doar preoţii şi câteva bătrâne.

     Îşi mai aminteau de ultimul mesaj scris de Taran-Ish pe altarul de crizolit. Exista acum un drum de legătură între Sarnath şi Ilarnek. Numeroase caravane îl foloseau în comerţul lor cu metale preţioase, ţesături fine, bijuterii, cărţi, unelte pentru meşteşugari, şi cu toate obiectele de lux preţuite de populaţia ce locuia de-a lungul şerpuitorului râu Ai şi dincolo de el. Sarnath deveni o localitate încă şi mai frumoasă, mai plină de roadele înţelepciunii, mai puternică. Îşi trimisese armatele să cucerească ţinuturile învecinate, până în ziua când nu mai există decât un singur rege, pe tronul din Sarnath, conducător al întregii ţări Anar. Magnifica Sarnath era minunea lumii, mândria întregii omeniri. Zidurile sale erau din marmură şlefuită. Aveau trei sute de coţi înălţime şi şaptezeci şi cinci lărgime, ca să poată permite carelor să circule cu uşurinţă. În partea dinspre lac fusese ridicat un zid de piatră verde care să oprească valurile uriaşe ce comemorau astfel, în mod curios, o dată pe an, distrugerea cetăţii Ib. Când intrai în oraş, cincizeci de bulevarde largi, traversate de cincizeci de străzi, uneau lacul cu porţile. Toate erau pavate cu onix, exceptându-le pe cele pe care treceau caii, cămilele şi elefanţii, acestea fiind acoperite cu granit. Fiecare din porţile de bronz ale cetăţii era flancată cu statui de lei şi elefanţi, cioplite dintr-o piatră necunoscută. Casele din Sarnath erau din cărămizi lăcuite şi calcedonie; fiecare avea o grădină închisă între ziduri şi un frumos bazin cu apă limpede. Erau foarte plăcute şi unice în felul lor. Bolţile lor splendide îi încântau pe călătorii veniţi din Thraa, din Ilarnek şi din Kadatheron. Şi totuşi, aceste case nu însemnau nimic în comparaţie cu măreţia palatelor, a templelor şi grădinilor aparţinând bătrânului rege Zakkar. Cea mai mică dintre numeroasele sale reşedinţe era mai minunată decât cea mai frumoasă clădire din Thraa, din Ilarnek sau din Kadatheron. Palatele lui erau atât de înalte că, văzute de afară, păreau să atingă cerul. Iar când le luminau torţele înmuiate în ulei de Dother, pereţii lăsau să se distingă mari fresce epice de o splendoare şi o bogăţie inimaginabile. Toate coloanele de marmură erau sculptate, iar spaţiile de la parter încântător decorate cu berile, cu lapislazuli şi alte pietre rare, aranjate în aşa fel încât să reproducă extraordinare covoare florale. Mai erau fântâni somptuoase, ale căror jeturi de apă înmiresmată alcătuiau dansuri de un rafinament uimitor. Cât despre tronul regal, el se înălţa cu multe trepte deasupra solului plin de strălucire. Era în întregime din ivoriu, cioplit dintr-o singură bucată. Nimeni n-ar fi ştiut să spună de unde putea proveni blocul acela enorm, dar el existase, fiindcă tronul era dovada. Mai existau numeroase galerii şi circuri uriaşe unde leii, elefanţii şi oamenii se înfruntau pentru plăcerea regilor. Câteodată, aceste arene erau umplute cu apele lacului pentru a îngădui organizarea de lupte între înotători, sau între oameni şi diferite specii periculoase de animale acvatice.