Cartea de Howard Philips Lovecraft
Amintirile îmi sunt foarte confuze. Nu reuşesc deloc să-mi precizez unde încep, întrucât uneori îmi pare că am deja în urmă un imens număr de ani, iar în alte momente cred că prezentul meu. nu-i decât un punct izolat într-un infinit cenuşiu şi inform. Nu ştiu nicî măcar cum să comunic acest mesaj. Conştient de faptul că sunt pe cale să-l scriu, am vaga impresie că îmi va fi necesară o intermediere străină şi, fără îndoială, cumplită, ca să îngăduie mesajului să fie ascultat acolo unde doresc. Surprinzător de nesigură este şi identitatea mea. Am sentimentul că aş fi suferit un şoc puternic, datorat monstruoasei mulţimi de cicli cuprinzând experienţele mele unice şi incredibile. Experienţele pomenite şi-au avut originea în cartea aceasta mâncată aproape în întregime de molii. Îmi amintesc că am găsit-o într-un loc slab luminat, nu departe de ţărmul negru şi uleios peste oare zac mereu pături groase de ceaţă. Era un spaţiu foarte vechi, cu pereţii, până la tavan, acoperiţi de rafturi înţesate de volume pe jumătate putrede. Existau cărţi în toate încăperile şi în toate ungherele. Unele erau strânse în cutii grosolane, altele în grămezi, pe jos. Într-una din ele am descoperit obiectul. N-am aflat niciodată titlul acestei lucrări, căci îi lipseau primele pagini. Pe când o ridicam, s-a deschis singură undeva, spre sfârşit, iar cele văzute acolo m-au stârnit teribil. Era o listă cu lucruri de făcut şi despus, în care am recunoscut o formulă interzisă, neagră, de felul celor citite de mine în scrierile ezoterice ale vechilor cabalişti porniţi în căutarea secretelor Universului. Aveam în mâini ghidul, cheia la care visează misticii încă din primele ere ale omenirii, pentru a trece dincolo, în domeniul insondabilului. Vreme de secole, oamenii în-l cercaseră zadarnic să regăsească formula aflată acolo, în acaa carte foarte veche. Literele mari şi înfricoşătoare ale frazelor latineşti nu fuseseră imprimate de vreo tiparniţă, ci înscrise de mina unui călugăr pe jumătate nebun. Când am luat documentul, bătrânul care rânjea întruna a făcut un gest straniu cu mina şi i-am simţit multă, vreme privirea şireată scormonindu-mă. N-a acceptat să-i plătesc, dar abia cu mult mai târziu am înţeles de ce.
Pe clnd mergeam grăbit pe străduţele şerpuitoare şi înecate în ceaţă din lungul cheiului, am avut impresia neliniştitoare că. mă urma pe furiş un zgomot de paşi înăbuşiţi. De-o parte şi de alta a străzii, casele înclinate, seculare, dădeau semne că se trezesc la viaţă. Îmi păreau răutăcioase şi malefice, ca şi cum din pământ ar fi erupt pe neaşteptate un curent de intenţii maligne. Aveam impresia că zidurile, frontoanele de cărămidă mucegăită, de ghips şi bârne năpădite de ciuperci, şi ferestrele semănând cu nişte faţete de diamant, toate mă aţinteau, toate ieşeau în întâmpinarea mea, să mă strivească. Nu citisem decât ultimul fragment al incantaţiei blasfematorii înainte de a închide cartea ca s-o duc acasă. Locuiam într-o clădire mare şi liniştită, şi cred că aveam o familie. Ştiu că erau acolo mulţi servitori, însă nu-mi mai amintesc în ce an s-au petrecut toate acestea, deoarece de atunci încoace am trăit veacuri de aventuri, pierzând complet noţiunea timpului. Pe la miezul nopţii m-am dus să mă închid, palid de emoţie, în mansarda pe care mi-o amenajasem special pentru cercetările mele secrete. La flacăra unei luminări cu ceara picurândă, deranjat doar de bătăile ritmice ale orologiilor din vecinătate, am început să citesc cu lăcomie manuscrisul. Ascultam vibraţia bătăilor cu o intensitate aparte, ca şi cum m-aş fi temut să nu descopăr cumva, printre notele obişnuite, vreun sunet venit de dincolo de mormânt. Dar cea dintâi bizarerie s-a produs sub forma unui râcâit în fereastra cea mai de sus, care domina toate acoperişurile oraşului. În clipele acelea citeam cu glas tare paragraful al nouălea din prima parte a documentului şi am priceput imediat despre ce era vorba. Râcârtul îmi dădea de ştire că tocmai depăşisem pragul dinspre domeniul umbrelor şi că n-aveam să mai fiu singur. De fapt, am intrat într-un vârtej unde timpul şi imaginile erau complet deformate. În zori am observat că tencuiala pereţilor şi decoraţia rafturilor se schimbaseră, încăperea nu mai era aceeaşi. Ca urmare, n-am mai recunoscut nicicând nimic din lumea în care mă născusem. Prezent, trecut, viitor, totul se amesteca; obiecte odinioară familiare îmi păreau brusc străine, într-atâta se lărgise viziunea mea asupra lucrurilor. Începând de atunci, am fost purtat printr-un vis fantastic unde formele îmi erau, în cel mai bun caz, pe jumătate ştiute, dar de cele mai multe ori total necunoscute. Fiecare poartă de care treceam mă antrena mai departe şi mai adânc în fantasmagorie. Îmi era tot mai greu să recunosc obiectele uzuale din sfera strimtă ce fusese a mea vreme atât de îndelungată. Ceea ce vedeam eu în jur nu vedea nimeni altul. Şi, de frică să nu mă ia ceilalţi drept nebun, am rămas singur, departe de agitaţia oamenijor. Câinii se temeau de mine, căci simţeau umbra aflată de fiecare dată în preajma mea. Îmi petreceam timpul citind cărţi uitate şi secrete, manuscrise de vrăjitorie care, pe măsură ce treceam fără oprire de noi praguri, mă împingeau spre inima neştiutelor lumi cosmice.
Ţin minte o noapte când am trasat pe jos cinci cercuri concentrice, de foc, şi stând în picioare în cel din mijloc am recitat una dintre îngrozitoarele litanii aduse de trimisul Tartarului. Într-o clipită pereţii s-au topit şi un suflu întunecat m-a purtat prin spaţii cenuşii, de nepătruns, la câţiva kilometri deasupra piscurilor oţelite ale unor munţi misterioşi. După o beznă deplină, lumina miriadelor de stele alcătuia constelaţii monstruoase. Treceam în zbor peste o câmpie înverzită pe care zăream acum turnurile întortocheate ale unui oraş cum-plit. Nu văzusem niciodată şi nici nu citisem sau visasem despre ceva asemănător. Coborând spre centrul oraşului, am distins o imensă clădire de piatră. M-a cuprins o teamă înfiorătoare. Am ţipat, zbătându-mă să nu mă zdrobesc de ea. După un moment de inconştienţă, m-am regăsit în mansardă, întins cât eram de lung peste cele cinci cercuri fosforescente. Călătoria aceea n-a fost nici mai mult, nici mai puţin bizară decât cele făcute de mine înainte. Spaima, însă, mi-a fost violentă. Ajunsesem prea aproape de hăurile terifiante ale lumii de dincolo. Ca urmare, am devenit mai prudent în ce priveşte incantaţiile, căci n-aveam nici cea mai slabă dorinţă să mă rup definitiv de lume şi să plonjez în nişte genuni necunoscute de unde să nu mai pot reveni nicicând.
SFÂRŞIT