Cautarea lui Iranon de Howard Philips Lovecraft
Un tânăr cu fruntea încinsă de o cunună din frunze de viţă-de-vie, aşezată pe nişte plete blonde strălucind de smirnă, îmbrăcat cu o tunică purpurie sfâşiată de arbuştii muntelui, rătăcea prin Teloth, cetatea de granit. Locuitorii din Teloth, oameni gravi cu pielea negricioasă, trăiesc în case de formă pătrată. Bănuitori, îl întrebară pe străin de unde venea, care-i era numele şi averea. Tânărul răspunse:
— Mă cheamă Iranon. Vin din îndepărtata cetate Aira, din care am păstrat abia o vagă amintire, şi pe care o caut mereu. Chemarea mea e să isc frumuseţe, evocând copilăria. Cânt imnurile învăţate în Aira. Aceste cântece sunt bogăţia mea. Ele-s făcute din mici amintiri, din vise şi speranţe pe care le murmur seara, prin grădini, când luna e blândă, iar vântul apusului mişcă mugurii de lotus.
Auzind acestea, locuitorii din Teloth ţinură sfat. Dacă râsul şi cântecele sunt necunoscute în cetatea de granit, oamenii cei gravi priveau totuşi, adesea, primăvara, spre colinele karthiene, cu gândul la lăutele din Oonai despre care vorbeau călătorii. De aceea îl invitară pe străin să rămână şi să cânte în piaţă, dinaintea turnului Mlin, deşi nu le plăceau nici culoarea tunicii lui sfâşiate, nici smirna din părul său, nici cununa din frunze de viţă-de-vie, nici tinereţea vocii lui de aur.
Seara, Iranon cântă. Şi pe când el cânta, un bătrân începu să se roage, iar un orb spuse că vedea o aureolă în jurul capului tânărului poet. Dar cea mai mare parte a oamenilor din Teloth se plictisiră. Unii râseră şi alţii aţipiră: Iranon nu spunea nimic folositor când îşi cânta ar amintirile, visele şi speranţele.
— Îi amintesc amurgul, luna şi cântecele mângâietoare care mă legănau să adorm. De la fereastră vedeam strada plină de lumini aurii, cu umbre jucăuşe pe casele de marmură. Îmi amintesc de culoarea fără seamăn proiectată de lună pe pământ şi de nălucile care dansau în razele astrului nopţii când îmi cânta mama. Îmi amintesc, vara, soarele dimineţii senine deasupra dealurilor pline de culoare şi, la fel, mireasma dulce a florilor, adusă de vântul de la miazăzi, care făcea arborii să cânte.
O, Aira, cetate de marmură şi berii, fără număr sunt frumuseţile tale! Cât îmi plăceau boschetele gingaşe şi rfumate de pe celălalt mal al râului Nithra! Şi casca-ele micului Kra, care curgea prin valea înverzită! Prin păduri şi prin luncă, ghirlande de flori îşi împleteau, unii altora, copiii. Pe înserat visam vise stranii sub copacii muntelui, privind dedesubt luminile cetăţii şi pe Nithra cel tăcut, ca o panglică de stele reflectate.
Iar cetatea gemea de palate de marmură – marmură cu vinişoare şi culori; aveau bolţi aurite, pereţi pictaţi şi grădini verzi prevăzute cu bazine de azur şi fântâni cristal. Mă jucam adesea prin grădini, mă bălăceam în bazine. Mă întindeam să visez printre flori pale, sub copaci. Iar uneori, la scăpătatul soarelui, suiam lunga stradă în pantă ce ducea la citadelă şi la terasă, de unde contemplam Aira, cetatea de marmură şi berii, minunată în roba sa de aur scânteietor.
Îţi duc de mult timp dorul, Aira. Eram încă mic când am cunoscut exilul dar tatăl meu era regele tău, iar eu voi reveni la tine, căci aşa stă hotărât în Destin. Te-am căutat prin şapte ţinuturi şi într-o zi voi domni peste crângurile şi grădinile tale, peste străzile şi palatele tale. Voi cânta pentru oameni care îmi vor înţelege cântecele Şi le vor asculta fără să râdă. Fiindcă eu sunt Iranon, Prinţ de Aira. În noaptea aceea, locuitorii din Teloth îl găzduiră pe străin într-un staul. Dimineaţa îl căută un arhonte ca să-i spună să meargă la dugheana lui Arthok, cizmarul, să fie ucenicul lui.
— Dar eu sunt Iranon şi cânt cântece, spuse el, n-am nici o chemare pentru meseria de cizmar.
— Toată lumea trebuie să muncească la Teloth, răspunse arhontele. Asta-i legea aici.
— Pentru ce munciţi voi? i-o întoarse Iranon. Nu ca să trăiţi şi să fiţi fericiţi? Iar dacă munciţi doar pentru a munci şi mai mult, când o să găsiţi fericirea? Viaţa nu-i făcută oare şi din frumuseţe, şi din cântece? Dacă nu-i îngăduiţi pe cântăreţi printre voi, atunci ce faceţi cu roadele trudei voastre? Munca fără cântece e ca o zi fără sfârşit. Până şi moartea îmi pare mai plăcută.
Arhontele era însă prost dispus. Nu pricepu nimic din cuvintele acelea şi-l repezi pe străin:
— Tu eşti un tânăr ciudat, nu-mi plac nici chipul şi nici glasul tău. Vorbele pe care le rosteşti sunt blasfemii, căci zeii din Teloth spun că munca e bună. Zeii noştri ne-au promis un rai de lumină. După moarte, vom cunoaşte odihna veşnică şi o seninătate de cristal în care nimeni nu-şi va chinui mintea cu gânduri sau ochii cu frumuseţi. Du-te la Arthok, cizmarul, sau pleacă din cetate înainte de lăsarea serii. Toată lumea trebuie să muncească aici. Să cânţi e o prostie.
Atunci Iranon ieşi din staul. Merse pe străzile înguste, printre sinistrele case de granit, în căutarea unui spaţiu verde, fiindcă totul era acolo de piatră. Feţele oamenilor erau duşmănoase şi exprimau dezaprobarea. Ajunse, astfel, la cheiul de piatră al leneşului râu Zuro. unde şedea un băieţaş cu ochi trişti, uitându-se în apă, la crengile cu muguri verzi aduse de torenţi de pe dealuri. Copilul i se adresă:
— Nu eşti tu cel despre care vorbesc arhonţii? Cel ce caută o cetate de departe, dintr-o ţară frumoasă? Pe mine mă cheamă Romnod. M-am născut în Teloth, dar nu mă pot obişnui cu oraşul de granit. Tânjesc în fiecare zi după boschete gingaşe, după peisaje frumoase şi îndepărtate, după cântece. Dincolo de dealurile karthiene se află Oonai, cetatea lăutelor şi a dansului, despre care poveştile călătorilor spun că-i şi ispititoare şi cumplită. Acolo m-aş duce, dacă aş fi destul de mare încât să găsesc singur drumul. Acolo trebuie să te duci tu. Acolo oamenii îţi vor asculta cântecele. Să plecăm din cetatea Teloth şi să mergem împreună peste colinele primăvăratice. Tu o să-mi arăţi cum se călătoreşte, iar eu o să te ascult cântând seara, când stelele, una după alta, aduc visul în sufletele celor adormiţi. Poate că tocmai Oonai, cetatea lăutelor şi a dansului, este acea frumoasă Aira pe care o cauţi? Să mergem la Oonai, o, Iranon cel cu cap de aur, să mergem unde oamenii au să ne înţeleagă dorinţele. Acolo unde ne vor întâmpinia ca fraţii, unde nimeni n-o să râdă şi n-o să încrunte din sprâncene la ceea ce spunem noi.
— Aşa să fie, mititelule, îi răspunse Iranon. Dacă tânjeşti după frumuseţe, trebuie să pleci din cetatea de granit şi să mergi dincolo de munţi. Nu vreau să te las să te prăpădeşti pe malul leneşului Zuro. Dar să nu-ţi închipui că vei afla bucurie şi înţelegere dincolo de dealurile karthiene, nici mai încolo, şi nici la capătul unei călătorii de o zi, de-un an, sau de un lustru. Ascultă: când eram cât tine de mic, locuiam în valea Narthos, aproape de îngheţatul Xari, unde nimeni nu lua în seamă visele mele. Când o să fiu mai mare, îmi ziceam, voi merge la Sinara, pe coasta din sud, şi voi cânta în piaţă pentru conducătorii de cămile cei veşnic zâmbitori. Când am ajuns, în sfârşit, la Sinara, n-am întâlnit decât conducători de cămile beţi şi desfrânaţi. Cântecele lor nu semănau cu ale mele. Am călătorit după aceea cu barca pe Xari, până la cetatea Jaren, cea cu ziduri de onix. Însă soldaţii din Jaren, şi-au bătut joc de mine şi m-au alungat, încât rătăceam din oraş în oraş. Am văzut Stethelos, sub marea cataractă, şi am privit mlaştinile unde se ridica odinioară Sarnath. Am fost la Thraa, la Ilarnek şi la Kadatheron, pe malurile şerpuitorului râu Ai. Am mai locuit mult timp la Olathoe, în ţara Lomar. Dar dacă uneori am avut oameni dispuşi să mă asculte, ei n-au fost niciodată prea mulţi, iar eu ştiam că nu-mi voi găsi fericirea decât în Aira, cetatea de marmură şi berii, unde tatăl meu era cândva rege. De asta o să căutăm Aira. Vom merge în îndepărtata Oonai, dincolo de dealurile karthiene, care ar putea fi Aira, deşi nu prea cred. Frumuseţea cetăţii Aira întrece închipuirea şi nimeni nu poate vorbi despre ea fără încântare, ceea ce nu-i cazul cu Oonai, despre care conducătorii de cămile spun că-i un loc de dezmăţ. La apusul soarelui, Iranon şi Romnod plecară din Teloth şi rătăciră îndelung printre dealuri verzi şi păduri pâine de prospeţime. Drumul era greu şi întunecos, părea că refuză să-i conducă pe călători la Oonai, cetatea lăutelor şi a dansului. În fiecare seară, când apăreau stelele, Iranon cânta despre Aira şi minunăţiile ei, iar Romnod asculta. Erau prieteni, fericiţi, fiecare în felul lui. Ca să trăiască, mâncau din belşug fructe roşii de pădure. Timpul trecea şi niciunul, nici celălalt nu luară seama la anii mulţi, scurşi pe neobservate. Micul Romnod era mare de-acum. Glasul său nu mai era ascuţit ci adânc, însă Iranon nu îmbătrânea. Pletele lui aurii erau acoperite mai departe cu frunze şi parfumate cu o răşină mirositoare, găsită pe copaci. Într-o zi, Romnod păru mai în vârstă decât Iranon, cu toate că fusese foarte tânăr când prietenul său îl întâlnise la Teloth privind ramurile înmugurite şi verzi ce pluteau pe lângă malurile de piatră ale lenevosului Zuro.
Într-o noapte cu lună plină, ajungând pe o culme de munte, călătorii descoperiseră mulţimea de lumini din Oonai. Ţăranii îi avertizaseră că se apropiau, însă Iranon ştiu că nu aceea era Aira, cetatea sa de baştină. Luminile din Oonai erau aspre şi crude, pe când cele din Aira sclipeau tot atât de dulce şi de minunat ca razele de lună pe pământ, lângă fereastra unde mama lui Iranon îi cânta odinioară cântece menite să-l adoarmă.
Iranon şi Romnod coborâră panta povârnită şi intrară în Donai în căutarea celor cărora cântecele şi visele le aduceau bucurie. Ajunşi în oraş, observară nişte cheflii cu ghirlande de trandafiri în jurul gâtului, mergând din poartă în poartă. Oamenii aceştia ascultară cântecele lui Iranon, iar la urmă îi aruncară flori şi-l aplaudară. Atunci, pentru o clipă, Iranon crezu că-i găsise, în fine, pe cei ce gândeau şi simţeau la fel ca el.
Când se ivi aurora, Iranon privi în jur cu tristeţe: cupolele din Oonai nu erau aurite, ci cenuşii şi lugubre; oraşul era de o sută de ori mai urât decât Aira. Locuitorii erau livizi din pricina dezmăţului, moleşiţi de vin, cu totul altfel decât oamenii frumoşi şi radioşi din Aira. Cum însă lumea îi aruncase flori, aplaudându-i cântecele, Iranon rămase, şi la fel prietenul său, căruia îi plăcea aerul sărbătoresc al oraşului. Romnod purta trandafiri şi smirnă în pletele lui negre, Iranon cânta noaptea pentru petrecăreţi, dar nu se schimba deloc. Încununat cu viţă de munte, visa mereu la străzile de marmură din Aira, la Nithra cea cu apele cristaline.
Iranon se produse într-o zi la palatul plin de fresce al monarhului, pe un podium de cristal înălţat deasupra unei oglinzi uriaşe. Cântă cu atâta suflet, încât le dădu ascultătorilor săi impresia că pardoseala răsfrângea lucruri străvechi, splendide, pe jumătate uitate, şi nu nişte convivi congestionaţi de vin, care îi aruncau lui flori. Regele îl rugă să-şi arunce purpura sfâşiată şi-l îmbrăcă în satin şi în ţesături de aur, cu inele de jad verde şi brăţări de fildeş patinat. Îl găzduia într-o încăpere aurită şi împodobită cu tapiserii, având un pat din lemn frumos sculptat, acoperit cu mătase brodată cu flori. Iranon rămase atunci la Oonai, cetatea lăutelor şi a dansului.
Nu se ştie cât timp a stat Iranon la Oonai, însă într-o zi regele invită la palat dansatori focoşi din deşertul Liraniei şi cântăreţi din flaut, negricioşi, din Drinen. În seara aceea, chefliii îi aruncară lui Iranon mai puţine flori decât dansatorilor şi flautiştilor. Încetul cu încetul, Romnod, cândva micul copil din Teloth, cetatea de granit, devenea tot mai grosolan şi pus pe băutură. El visa din ce în ce mai puţin şi nu mai asculta cu aceeaşi plăcere cântecele lui Iranon. În ciuda tristeţii sale, Iranon continua să cânte şi să visese la Aira, cetatea de marmură şi berii.
Apoi, într-o noapte, greoi şi congestionat, Romnod sa stinse pe pernele de mătase ale canapelei sale de benchetuială. Muri în vreme ce Iranon, palid şi slab, cânta pentru sine într-un ungher întunecos.
După ce-şi plânse prietenul şi-i acoperi mormântul cu ramuri verzi înmugurite, cum îi plăceau odinioară lui Romnod, Iranon îşi scoase veşmintele de mătase şi podoabele şi plecă din Oonai, cetatea lăutelor şi a dansurilor, fără să-l observe nimeni, îmbrăcat doar în purpura sfâşiată cu care venise, şi cu fruntea încununată de viţă proaspătă de munte.
La apusul soarelui, Iranon pornea în căutarea ţării sale de baştină şi a oamenilor care i-ar fi înţeles şi iubit cântecele şi visele. În toate oraşele Cydathriei şi în ţinuturile de dincolo de deşertul Bnaziei, copiii cu chipuri răutăcioase îşi bătură joc de cântecele lui vechi şi de tunica sa de purpură sfâşiată. Iranon părea mereu tânăr şi cânta fără încetare despre Aira, cetatea magică.
Ajunse într-o noapte în coliba mizerabilă a unui bătrân cioban, îndoit de ani şi murdar. Omul îşi păzea oile pe o pantă stâncoasă, aflată deasupra unui smârc cu nisipuri mişcătoare. Iranon i se adresă, aşa cum o făcuse de atâtea ori:
— Poţi să-mi spui unde aş găsi Aira, cetatea de marmură şi berii, prin care curge Nithra cea cristalină?
Auzind aceste cuvinte, ciobanul îl privi pe Iranon lung şi stăruitor, de parcă-şi amintea un lucru de demult. Îi cercetă fiecare trăsătură a chipului, pletele aurii şi ghirlanda de frunze. Apoi, clătinând din cap, răspunse:
— O, străine, am auzit vorbindu-se despre Aira şi de alte nume pe care le-ai pomenit, dar asta s-a întâmplat cu multă vreme în urmă. Le-am auzit în tinereţea mea din gura unui tovarăş de joacă, fiul unui cerşetor, care avea vise stranii şi născocea lungi poveşti despre lună, flori şi despre vântul din apus. Noi râdeam de el, ştiind din cine se trăgea, chiar dacă el se credea fiul regelui. Era frumos, ca tine, dar ciudat şi puţin nebun. A fugit de acasă încă de mic, ca să-i găsească pe cei ce i-ar fi ascultat cu plăcere cântecele şi visele. De câte ori nu mi-a cântat poeme despre ţinuturi care n-au existat nicicând şi despre lucruri care nici n-ar putea exista! Vorbea mult de Aira, de râul Nithra şi de cascadele micului Kra. Spunea mereu, de parcă n-am fi ştiut prea bine din cine se trage, că avea să domnească peste locurile acelea. Dar n-a existat niciodată vreo cetate de marmură numită Aira, nici oameni care să fi ascultat cu plăcere cântece trăsnite, decât în visele vechiului meu tovarăş de joacă, Iranon, care a dispărut.
Şi în amurg, pe când stelele apăreau una câte una, iar luna răspândea peste mlaştină o lumină asemănătoare celei pe care unui copil îi place s-o vadă palpitând pe pământ, când îl legeni să adoarmă, un bătrân cu tunica sfâşiată, încununat cu frunze veştede de viţă-de-vie, se afundă în ucigaşele nisipuri mişcătoare, privind drept înaintea sa, ca şi cum ar fi văzut cupolele de aur ale unei minunate cetăţi unde visele i-ar fi fost înţelese.
În noaptea aceea, o parte din tinereţea şi din frumuseţea vechii lumi dispăru pentru totdeauna.
SFÂRŞIT