Celephais de Howard Philips Lovecraft
În vis, Kuranes contempla cetatea din vale: Coasta întinsă până dincolo de piscul înzăpezit ce domina marea, şi galerele în culori vesele care părăseau portul ca să exploreze ţinuturi îndepărtate, acolo unde cerul şi marea se ating. Tot în vis primise numele de Kuranes, fiindcă la trezire constată că îl chema altfel. Pentru el era pesemne ceva firesc să viseze un nume nou, întrucât, ultim descendent al familiei sale şi singur printre milioanele de locuitori indiferenţi ai Londrei, i se întâmpla rareori să-i vorbească altcineva spre a-i aminti cine fusese. Îşi pierduse pământul şi banii, şi nu-i plăceau deloc manierele oamenilor din jur. Prefera să viseze şi să-şi însemne visele. Cei cărora le arăta scrierile râdeau de el, încât ajunse să le păstreze pentru sine însuşi, iar la urmă încetă să mai scrie. Cu cât se îndepărta de lumea înconjurătoare, cu atât mai minunate îi deveneau visele; era deci zadarnic să încerce să le mai aştearnă pe hârtie. Kuranes nu era modern, el nu gândea în felul celor care scriu. În vreme ce aceştia se silesc să despuieze viaţa de vălurile brodate din miturile existente în preajma ei, arătând în deplina sa urâţenie lucrul acela trist numit realitate, Kuranes căuta numai frumuseţea. Când adevărul şi experienţa nu reuşiseră să i-o reveleze, el o căută în închipuire şi în iluzie, şi o descoperi foarte aproape, printre amintirile tulburi ale basmelor şi viselor din copilăria sa. În copilărie ascultăm şi visăm, gândurile ne sunt încă imprecise, iar când încercăm, ca adulţi, să le redeşteptăm în propria noastră memorie, otrava prozaică a vieţii ne întunecă aceste viziuni. Unii dintre noi, însă, se trezesc noaptea cu fantasmele stranii ale unor coline şi grădini minunate, fântâni susurând în soare, faleze aurii mărginind mări calme, câmpii ce se întind până în marginea unor cetăţi adormite şi legiuni de viteji pe cai albi acoperiţi cu valtrapuri, galopând sub liziera unor păduri dese. Atunci ştim că ne-am întors în trecut, prin porţi de ivoriu, în lumea minunată care exista pentru noi înaintea vârstei raţiunii, vârsta tristeţii mai precis.
Kuranes reveni cu totul pe neaşteptate în universul copilăriei sale. „Revăzuse” casa unde se născuse, vasta construcţie de piatră acoperită cu iederă în care trăiseră treisprezece generaţii de înaintaşi de-ai lui şi unde el însuşi sperase să-şi încheie zilele. Lumina lunii strălucea, iar el ieşise în noaptea de vară, parfumată. Traversase grădinile, colborâse terasele, se plimbase pe aleea cu stejari, în parc, apucând-o pe drumul lung şi alb ce ducea spre sat. Acesta din urmă părea să aibă o mare vechime. Kuranes se întreba dacă acoperişurile ascuţite ale căsuţelor adăposteau somnul sau moartea. Pe uliţe creştea înalt iarba. De fiecare parte, ferestre cu geamurile sparte. Kuranes nu zăbovise. Ca împins către un anume ţel, îşi urmase neabătut calea. Apoi se simţise atras într-o ulicioară ce urca spre faleze şi ajunsese, în sfârşit, la râpă, unde satul şi lumea întreagă se prăbuşeau de-a dreptul în golul fără ecou al nemărginirii. Acolo unde cerul era gol, fără lună şi stele. Un gând de nezdruncinat îl îmboldise să-şi continue înaintarea, peste prăpastie şi în genune, unde coborâse plutind.
Contemplase vise întunecate şi informe, sfere vag luminate ce puteau fi vise pe jumătate visate, făpturi înaripate care râdeau şi păreau să-şi bată joc de toţi visătorii din univers. Apoi o ruptură păru să se deschidă în întunericul din faţa lui, iar el revăzu, departe, şi ce-cetatea din vale, luminoasă şi scânteietoare, cu marea şi corul în fundal, cu un munte având piscul înzăpezit, chiar lângă ţărm. Kuranes se trezi exact în momentul acela. Dar el ştia de-acum că locul văzut nu era altul decât Celephais din valea Ooth-Nargai, de cealaltă parte a colinelor Tanatiei, unde spiritul său umpluse eternitatea unei ore într-o după-amiază de vară, cu multă vreme în urmă. Se îndepărtase de îngrijitoare şi, întins pe o faleză din apropiere, lăsase briza caldă a mării să-l legene şi să-l adoarmă. Protestase când îl găsiseră şi, deş-teptându-l, îl conduseseră din nou acasă, fiindcă în clipa în care îl trezeau era pe punctul de a se îmbarca într-o galeră aurită, gata de plecare spre ţinuturile pline de ispită unde cerul şi marea se ating. Iar acum, el era la fel de furios că se deşteptase, căci îşi regăsise cetatea fabuloasă după patruzeci de ani penibili.
Trei nopţi mai târziu, Kuranes reveni în Celephais. Ca şi la precedenta întâmplare, visă mai întâi satul adormit şi mort, apoi prăpastia peste care trebuie să pluteşti în tăcere. Spărtura se deschise iarăşi, iar el zări minaretele scânteietoare ale cetăţii, văzu zveltele galere la ancoră în portul albastru, distinse arborii gingko, pe muntele Aran, fremătând sub adierea brizei marine. De data asta, însă, nu mai fu smuls din viziune şi, ca şi cum ar fi avut aripi, se aşeză lin pe o colină înierbată. Revenise cu adevărat în valea Ooth-Nargai şi în splendida cetate Celephais.
La poalele dealului, Kuranes înainta printre ierburi parfumate şi flori pline de splendoare. Trecu peste Na-raxa cea vijelioasă, folosindu-se de un podeţ în al cărui lemn îşi gravase numele în urmă cu mulţi ani, apoi traversă boschetele până la marele pod de piatră de la intrarea în cetate. Nimic nu îmbătrânise. Zidurile de marmură nu se decoloraseră, statuile de bronz şlefuit nu-şi întunecaseră luciul. Până şi străjile de pe. metereze erau aceiaşi oameni, la fel de tineri ca odinioară. Când pătrunse în oraş, trecând prin porţile de bronz şi păşind pe lespezi de onix, negustorii şi îngrijitorii de cămile îl salutară de parcă n-ar fi plecat nicicând, şi la fel se întâmplă în templul de turcoaze al lui Nath-Horthath, unde preoţii încununaţi cu orhidee îi spuseră ca timpul nu exista în Ooth-Nargai şi că tinereţea era aco-lo veşnică. Apoi Kuranes o porni pe strada mărginită de coloane spre zidul cetăţii, cel dinspre mare, unde se adunau la un loc negustori, marinari, inşi bizari veniţi din ţinuturile unde marea şi cerul se ating. Râmase acolo multă vreme contemplând portul plin de culoare, cu valurile lui sclipind sub un soare necunoscut şi cu galerele sosite de departe legănându-se pe apă. Mai contempla şi muntele Aran, care se înălţa majestuos deasupra oceanului, cu pantele sale acoperite de copaci şi cu vârful alb atingând cerul.
Mai mult decât oricând, Kuranes dorea să plece cu o galeră spre locurile îndepărtate despre care auzise atâtea poveşti stranii. Se apucă să-l caute pe capitatnul care acceptase odinioară să-l ducă. Îl găsi pe Athib aşezat pe aceeaşi ladă pentru mirodenii. Vâsliră împreuna până la o galeră din port şi, după ce marinarii primiră poruncile cuvenite, începură să se îndepărteze, pe marea vălurită pe care se ajungea la cer. Timp de mai multe zile plutiră în voia valurilor, până când, în fine, ajunseră acolo unde marea şi cerul se atingeau. Galera nu se opri ci începu să pluteadca uşor pe albastrul cerului, printre nori zdrenţuiţi şi coloraţi în roz. Iar Kuranes putea vedea, departe sub chilă, tari ciudate, râuri şi cetăţi de-o frumuseţe nemaipomenită, nepăsător întinse sub soare. Într-un târziu, Athib îi spuse că li se apropia de capăt călătoria, curând aveau să intre în portul Serranian, oraşul făcut din marmura roză a norilor, pe coasta eterată unde cerul se întrepătrunde cu vântul de vest; dar în clipa când apărură turnurile cele mai înalte ale cetăţii, undeva în spaţiu se produse un zgomot, iar Kuranes se deşteptă în mansarda lui din Londra.
Câteva luni m şir, după aceea, Kuranes încercă în zadar să regăsească Celephais şi galerele sale plutitoare spre cer. În visele lui, nimeni nu fu în stare să-i arate drumul spre Ooth-Nargai, de cealaltă parte a colinelor Tanariei. Într-o noapte zbură deasupra unor munţi întunecaţi unde sclipeau focuri de tabără izolate, la mare distanţă unele de altele, şi vedeai cete ciudate ale căror şefi purtau clopoţei. În partea cea mai sălbatică a acestui ţinut necunoscut, descoperi un zid vechi de piatră condus în zigzag peste creste şi prin văi, prea uriaş ca să fi fost construit de mâna omului şi atât de lung încât nu-i puteai vedea capătul. Dincolo de acest zid, în cenuşiul zorilor, ajunse la nişte grădini întinse. La ivirea soarelui îl întâmpină o asemenea splendoare de flori roşii şi albe, de frunzişuri şi peluze verzi, de alei albe, de pâraie diamantine, de lacuri azurii, de punţi sculptate şi de pagode cu acoperişuri roşii, că în plăcerea aceea uită de Celephais.
Într-o altă noapte, Kuranes se căţără pe o nesfârşită scară în spirală, cu trepte umede, şi ajunse la fereastra unui turn ce domina o câmpie întinsă şi un râu luminat de lună. În oraşul tăcut de pe malul râului, avu impresia că regăsea un piesaj dinainte ştiut. Ar fi coborât să întrebe de calea spre Ooth-Nargai, dacă o auroră neliniştitoare n-ar fi izbucnit dintr-un loc depărtat, de dincolo de orizont, ca să-i arate ruina şi bătrâneţea cetăţii, râul nemişcat şi năpădit de stuf, moartea stăpânind în ţara aceea de când regele Kyranatholis, revenit din expediţiile sale de cucerire, trebuise să suporte răzbunarea zeilor.
Şi uite-aşa, Kuranes căuta în van minunata cetate Celephais şi galerele ei care pluteau pe cer spre Serraian. El văzu destule minuni, iar o dată îl întâlni pe marele preot, care nu poate fi descris, fiindcă poartă pe faţă o mască de mătase galbenă şi trăieşte singur într-o mănăstire din pietre străvechi, pe platoul pustiu şi îngheţat din Leng. Cu vremea, nu mai putu suporta posomoritele intervaluri ale zilelor şi începu să-şi cumpere droguri menite să-i lungească răstimpurile de somn. Haşişul îl ajută mult şi, o dată, îl trimise într-o parte a spaţiului unde forma nu există. Un gaz de culoare violetă îi spuse că zona aceea din spaţiu se afla dincolo de infinit. Gazul nu auzise vorbindu-se despre planete ori despre organisme niciodată până atunci, dar îl identifică pe Kuranes ca pe un simplu produs al infinitului în care materia, energia şi gravitaţia există. Kuranes era acum nerăbdător să regăsească Celephais şi minaretele sale, încât îşi mări dozele de drog.
Veni o vreme când ajunse în criză de bani. Apoi, într-o zi de vară, fu azvârlit afară din mansarda lui şi rătăci fără ţintă pe străzi. Dincolo de un pod, casele deveneau din ce în ce mai mici. Acolo se produse întâmplarea aşteptată, iar el se întâlni cu cortegiul venit din Celephais spre a-l conduce acolo definitiv. Erau nişte cavaleri frumoşi, încălecaţi pe cai roibi, cu armuri sclipitoare şi purtând tabare urzite cu aur şi blazoane ieşite din comun. Erau atât de mulţi încât Kuranes îi luă drept o întreagă aramată, deşi fuseseră trimişi în onoarea lui; întrucât el însuşi crease Ooth-Nargai în visele sale, urma să fie numit Zeul şi stăpânul ei pentru totdeauna. Îi dădură un cal şi-l puseră în fruntea cavalcadei, şi galopară toţi cu măreţie peste câmpiile din Surrey, până în ţinutul unde văzuseră lumina zilei Kuranes şi strămoşii lui. Era tare ciudat, dar cavalerii păreau că urcă înapoi în timp pe parcursul galopului lor. Când se lăsă întunericul, îşi sporiră viteza, până avură impresia că zboară. În zorii tulburi ajunseră într-un sat pe care Kuranes îl văzuse plin de viaţă în copilărie şi mort sau adormit în visele lui. Acum era viu, iar ţăranii matinali se înclinară adânc pe când cavalerii defilau pe drum, îndreptându-se spre ulicioara terminată în genunea viselor. Kuranes nu mai intrase în genune decât noaptea şi se întreba cum avea să fie în timpul zilei. De aceea, aştepta cu îngrijorare să ajungă acolo. Chiar în momentul când ajungea pe marginea prăpastiei, o sclipire aurie ţâşni dinspre vest şi învălui întreg peisajul în aburi strălucitori. Abisul era un haos clocotitor de splendori roze şi azurii, iar nişte voci nevăzute se avântau în cântec pe când cortegiul cavalerilor plonja în gol şi plutea graţios dincolo de norii scânteietori. Cavalerii alergau spre infinit, cu caii galopând prin eter ca pe nisipuri de aur. Aburii luminoşi se desfăcură apoi ca să lase la vedere o limpezime şi mai impresionantă, limpezimea cetăţii Celephais şi a coastei desfăşurate dincolo de ea, a piscului înzăpezit ce domină marea şi a galerelor în culori vasele ieşind din port şi plecând spre ţinuturile îndepărtate unde cerul şi marea se ating.
Iar Kuranes domni de atunci înainte în Ooth-Nargai. El mai domneşte încă şi va domni mereu, chiar dacă la poalele falezei din Inmmouth valurile rostogolesc trupul unui vagabond care a străbătut în zori satul pustiu, se joacă aşadar cu acest corp şi-l aruncă în stâncile de sub turnul Trevor cel acoperit de iederă şi unde un berar milionar, din cale-afară de odios, se bucură de bunurile unei familii nobile, astăzi stinsă în întregime.
SFÂRŞIT
